Ioan (János) Scheffler s-a născut în 29 octombrie 1887 la Cămin, într-o familie de jeleri (clăcaşi) cu zece copii. Urmează cursurile şcolii primare în satul natal, iar cele gimnaziale la Colegiul Catolic Regal din Satu Mare. În anii 1906-1910 studiază la Facultatea de Teologie a Universităţii Pázmány Péter din Budapesta. La 6 iulie 1910 episcopul Tiberiu Boromisza îl hirotoneşte preot. Din 18 iulie este numit capelan la Ciumeşti. Apoi, din toamna aceluiaşi an, este, timp de doi ani, studentul colegiului austro-german Santa Maria dell'Anima din Roma. Obţine la 19 iunie 1912 titlul de doctor în drept canonic a Universităţii Pontificale Gregoriene. Devine la Satu Mare profesor de teologie şi prefect, iar de la 23 iulie 1913, capelan la Ujgorod. Se pregăteşte, în acelaşi timp, în particular la Universitatea Pázmány Péter pentru examenul de teologie fundamentală şi specială, obţinând la 29 noiembrie 1915 titlul de doctor în teologie (dogmatică). Este apoi numit profesor de religie şi primul director al Colegiului Romano- Catolic din Satu Mare între 1917-1923. Ajunge paroh la Moftinu Mare între 1923-1925. Este profesor de teologie la Satu Mare între 1926-1931, profesor de teologie la Oradea între 1931-1940 şi îndrumător spiritual din 1939. Participă la Congresele Euharistice Internaţionale de la Chicago (1916), Cartagina (1930) şi Dublin (1932). Între timp îşi elaborează succesiv lucrările de drept canonic. S-a ocupat de problema autonomiei bisericeşti, precum şi de aspectele juridice ale relaţiei dintre Biserică şi Stat. A elaborat Regulamentele Congregaţiei Maicilor Milostive din Satu Mare. A întocmit lucrarea cu titlul Statutul Diecezei de Satu Mare. Participă între 1936-1938 la lucrările de pregătire a sinodului diecezan, apoi formulează şi redactează pentru publicare concluziile sinodului diecezan - Decretele Sinodului. A scris manuale de educaţie religioasă pentru elevii de liceu şi intelectualii catolici: Teologie catolică (Dogmatică), Liturgică (ritul catolic), Istoria Bisericii Catolice.

Din toamna anului 1940 a fost numit profesor titular al catedrei de drept canonic a Universităţii Franz Josef din Cluj. Vocaţia vieţii sale a fost formarea preoţilor şi educaţia spirituală a persoanelor consacrate. Aceste activităţi le-a desfăşurat ca director spiritual la seminarul din Satu Mare, apoi la cel din Oradea, ca preot confesor al surorilor Milostive din Satu Mare şi al celor Franciscane din Oradea precum şi cu ocazia numeroaselor exerciţii spirituale ţinute pentru preoţi şi persoane consacrate. În scopul utilizării în cadrul predicilor şi în timpul desfăşurării exerciţiilor spirituale, a scris lucrarea în patru volume, rămasă ca manuscris, Meditaţii despre Evanghelie, precum şi cartea Exerciţii spirituale pentru franciscani, păstrată tot în manuscris. Cartea de exerciţii spirituale dedicată preoţilor - Tată, sfinţeşte-i - a apărut în 1998 sub titlul Preotul.

Sfântul Scaun l-a numit la 26 martie 1942 episcop al Diecezei de Satu Mare, iar la 28 martie administrator apostolic la Oradea. A fost consacrat episcop la 17 mai de către dr. Iustinian Serédi - arhiepiscop-primat al Ungariei împreună cu dr. Iuliu Glattfelder - episcop de Cenad şi dr. Ştefan Madarász - episcop de Kosice. La Oradea, preluarea diecezei a avut loc la 20 mai. La 9 aprilie 1948 devine episcopul comun al diecezelor reunite de Satu Mare şi Oradea.

În vederea ocrotirii vocaţiilor preoţeşti a iniţiat Opus Vocationum Ecclesiasticum, având ca scop organizarea activităţii de susţinere a vocaţiilor. L-a preocupat inclusiv educarea filozofică şi spirituală a adulţilor. De aceea a tradus în maghiară volumul trei - Învăţătura despre har - din lucrarea lui Spirago - Catehismul adulţilor, precum şi Marele Sacrament dumnezeiesc. Prezenţa reală a lui Isus Sfânta şi Împărtăşania - Izvor al vieţii de Iulian P.Eymard.

Sensibilitatea pentru problemele sociale, apărarea celor nevoiaşi şi persecutaţi l-a însoţit pe întregul parcurs al vieţii sale. În timpul celui de-al doilea război mondial, guvernul maghiar a suspendat, datorită intervenţiei sale, internarea într-un domiciliu forţat a episcopului greco-catolic de Baia Mare, Alexandru Rusu. A încercat să-i ajute, mai ales evrei, pe cei deportaţi în lagăre de concentrare. Din această cauză autorităţile l-au ameninţat că-l vor duce şi pe el, dacă nu renunţă la apărarea lor. Şi-a salvat preoţii ridicaţi cu forţa de trupele SS, iar în ianuarie 1945 a intervenit personal la prefectul român al judeţului şi la comandantul sovietic ca să împiedice deportarea credincioşilor săi de origine germană - şvabi; a fost evident că nu a reuşit.

Şi-a atenţionat încă din 1943 preoţii şi credincioşii despre consecinţele războiului şi unui posibil regim ateisto-comunist, despre persecuţiile şi suferinţele care sunt de aşteptat. A accentuat necesitatea acceptării sacrificiului, ispăşirii şi pocăinţei. Şi-a atenţionat preoţii: bunul păstor nu dă bir cu fugiţii.

La 8 noiembrie 1945 papa Pius al XII-lea îl numeşte episcop al diecezei de Győr din Ungaria în locul episcopului Apor Vilmos, care a murit ca un martir. La 9 aprilie 1946, Andrea Cassulo, nunţiul papal de la Bucureşti, îi comunică numirea. A declarat că se supune hotărârii Sfântului Părinte, dacă transferul său este dorinţa sa expresă. A cerut însă, ca ţinând cont de situaţia grea existentă, să rămână în mult iubita lui dieceză. Sfântul Scaun i-a acceptat cererea.

Ca episcop titular a promovat cultul Preasfintei Inimi a lui Isus, transformând această sărbătoare în hram diecezan. În activitatea sa privind învăţătura Bisericii s-a preocupat de nenumărate ori de problemele mariologice. A introdus sărbătoarea Inimii Neprihănite a Mariei (în data de 22 august). A declarat în dieceză anul 1948 ca An al Preasfintei Fecioare Maria. Şi-a exprimat speranţa în proclamarea dogmei ridicării cu trupul şi sufletul la cer a Fecioarei Maria.

Şi-a protejat preoţii de politica oricărui partid. Dar confruntarea cu statul nu a putut să o evite nici Biserica nici el. Guvernul român a denunţat la 19 iulie 1948 concordatul încheiat cu Sfântul Scaun, iar noua lege a cultelor a desfiinţat Dieceza de Satu Mare-Oradea. Episcopul a fost pensionat de către guvern, care i-a interzis exercitarea funcţiei episcopale. A organizat în secret, pentru seminarişti, în diverse parohii din dieceză, aşa numita pregătire teologică subterană. Suferinţele sale au fost sporite de faptul că în 1949 a fost arestat secretarul şi consilierul său episcopal, care a fost consacrat în secret episcop - dr. Szilárd Bogdánffy, iar o jumătate de an mai târziu vicarul său general - Carol Pakocs. S-a confruntat cu intenţia autorităţilor comuniste care doreau să despartă Biserica Catolică din România de papa de la Roma, în probleme de principiu nu a fost dispus la nici un compromis, rămânându-i necondiţionat fidel papei. La 23 mai 1950 a fost internat în conventul franciscan de la Baia de Criş (jud. Hunedoara), pe care nu a avut voie să-l părăsească.

Puterea comunistă din România s-a gândit la persoana sa pentru a conduce în Ardeal, în locul episcopului  Áron Márton, singura dieceză recunoscută, pe care o doreau  independentă de Roma. Pe lângă conducătorii diecezei de Alba Iulia, care serveau interesele statului, fiind folosiţi pentru reorganizarea bisericii, autorităţile doreau un episcop cu rol de marionetă. Nu a acceptat rolul care i-a fost rezervat, de aceea l-au arestat şi l-au deţinut între 11 martie şi 12 septembrie 1952 la Ministerul de Interne de la Bucureşti, iar de aici l-au dus la închisoarea subterană de la Jilava. Au iniţiat un proces inventat împotriva lui. Au vrut să îl învinuiască cu acuzaţiile obişnuite în procesele politice născocite de comunişti - spionaj în favoarea Vaticanului şi trădare de ţară.

Potrivit acuzaţiilor:

- A vrut prin Szilárd Bogdánffy să trimită la nunţiatură o scrisoare ce provenea de la un paroh din Transcarpatia, în care era relatată situaţia din acea regiune.

- A fost în legătură cu cardinalul Mindszenty.

- A tolerat în anturajul său preoţi care spionau pentru Ungaria.

- A ajutat cu bani primiţi de la Roma persoanele reîntoarse din Uniunea Sovietică (deportaţi la muncă silnică).

Conducători de stat de rang înalt i-au promis eliberarea imediată dacă acceptă demnitatea care i-a fost propusă. Le-a spus tovarăşilor săi din celulă: nu este o ruşine pentru un preot catolic să sufere sau să moară într-o închisoare comunistă, atât timp cât îndeplinirea datoriei şi fidelitatea faţă de credinţă l-au făcut să ajungă acolo. Procesul înscenat împotriva lui nu a mai avut loc deoarece torturile şi condiţiile inumane din închisoare i-au distrus sănătatea. A murit la 6 decembrie 1952, în închisoarea de la Jilava.

Cauza pe care a susţinut-o în fiecare etapă a vieţii sale a fost căutarea, desluşirea şi îndeplinirea voinţei lui Dumnezeu. A împărtăşit deviza papei Pius al X-lea: A reînnoi totul în Cristos! Scopul principal al vieţii sale spirituale a fost transpunerea în practică a adevăratei iubiri faţa de aproapele. A mărturisit că proba, măsura, motivaţia dragostei este sacrificiul adus pentru ceilalţi. De aceea a dorit să devină un suflet al pocăinţei şi împăcării.

Ultimele cuvinte rostite în linişte şi pace de episcopul muribund au fost: „Ibi vacabimus..." Dan Mizrahy, compozitorul de origine evreiască cu care a împărţit celula, a ştiut şi după patruzeci de ani să redea cu fidelitate rândurile Sfântului Augustin, meditaţia favorită a episcopului, pe care a învăţat-o de la acesta, şi care i-a fost explicată: „Ibi vacabimus et videbimus, videbimus et amabimus, amabimus et laudabimus. Ecce quod erit in fine sine fine. Nam quis alius noster est finis nisi pervenire ad regnum, cuius nullus est finis?"

Ceea ce înseamnă: „Acolo ne vom odihni şi vom vedea; vom vedea şi vom iubi; vom iubi şi vom lăuda. Iată ce va fi la sfârşitul fără de sfârşit. Şi ce alt sfârşit avem, dacă nu să ajungem în împărăţia care nu va avea sfârşit?" (Sfântul Augustin: De Civitate Dei 22, 30)

Atât preoţii cât şi credincioşii l-au considerat pe episcopul Ioan Scheffler un martir al Bisericii care, pentru Cristos, a suferit şi a murit în închisoare în condiţii inumane. La mijlocul anilor '80, în partea din Ungaria a diecezei istorice, s-a tipărit şi răspândit poza episcopului, având pe verso rugăciunea prin care i se cere mijlocirea.

La cererea preoţilor şi credincioşilor, episcopul diecezan Paul Reizer, numit şi consacrat în 1990 după căderea regimului comunist, a iniţiat demararea procedurilor privind beatificarea. L-a numit ca Postulator al cauzei de beatificare pe călugărul salezian P. János Szőke, apoi a cerut aprobarea Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor pentru a porni demersurile. A numit Tribunalul Diecezan, care potrivit prescripţiilor canonice, a realizat audierea martorilor, a cules şi sistematizat, potrivit regulamentelor, materialele procesului de beatificare. Dosarul conţinând documentele a fost predat oficial Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor la 5 decembrie 1996.

În 2002, la Roma, a fost elaborat documentul Positio super virtutibus (Poziţia asupra virtuţilor). Concluzia Relatorului cauzei: „Există suficiente dovezi privind realitatea martiriului; îndeplineşte condiţiile pentru beatificare."