Conf. Univ. Dr. Mircea Teodoru

Prima întrebare la care am dori să răspundem ar trebui să fie cine este martirul. Este grăitoare în acest sens lucrarea profesorului  Andrea Riccardi - Secolul martiriului. Creştinii în secolul XX. Explicaţia elocventă oferită de autor, figură emblematică a Comunităţii Sfântul Egidiu, este un ajutor pentru oamenii timpului nostru în înţelegerea martirului şi adevăratei sale identităţi: "Martirul este cineva care nu renunţă la credinţă sau la trăirea unei umanităţi iluminate de credinţă chiar cu preţul vieţii: nu vrea să moară dar îşi oferă viaţa. Arată că valoarea unei vieţi nu constă doar în a supravieţui... Martirul este un bărbat sau o femeie care crede, care speră, care - adesea - munceşte pentru cei săraci, pentru pace, care vesteşte Evanghelia, care iubeşte Biserica, îi respectă pe ceilalţi, care se sacrifică pentru ca ceilalţi să continue să trăiască...Locurile de suferinţă au devenit spaţii ecumenice, înaintea bisericilor noastre... Cred că umanismul martirilor poate fi un izvor preţios pentru cultura timpului nostru".

Drama necunoscută a creştinilor secolului XX este, pe bună dreptate, imaginea unei mulţimi de creştini, bărbaţi şi femei care au fost persecutaţi. Catolicii au căzut alături de ortodocşi şi protestanţi. Toate comunităţile creştine, oricare ar fi fost confesiunea lor, au fost lovite de violenţă de-a lungul veacului trecut, iar în locurile de suferinţă, creştini atât de mult timp despărţiţi s-au descoperit mai apropiaţi ori s-au regăsit solidari.

În aşa-zisul "secol sovietic", lupta antireligioasă a indus un adevărat holocaust creştin al celor care îşi manifestau public credinţa. Este semnificativă observaţia patriarhului Athenagoras al Constantinopolului: "Creştinii ruşi au înfrânt în ţara lor totalitarismul. L-au înfrânt prin credinţa lor, prin rugăciunile lor, prin suferinţa duhovnicilor şi martirilor..." În Europa lui Hitler, obiectivul final al naţional-socialismului în relaţia cu bisericile era eliminarea acestora şi înlocuirea creştinismului cu credinţa nazistă. Reprezentanţii Bisericilor Evanghelice şi Catolice denunţau ceea ce se contura a fi neopăgânismul nazist, care ar fi urmat să fie extins după victorie la scara întregului Reich şi a posesiunilor sale. Însuşi Hitler afirmase că soluţia finală împotriva Bisericii era doar amânată până după război.

Şi în România statul comunist şi-a subordonat cu forţa instituţiile ecleziastice. Au existat trei direcţii de comunizare a Bisericilor din România. În primul rând amintim martiriul Bisericii Greco-Catolice, condamnată la dispariţie prin aspre măsuri de represiune şi persecuţie. A doua direcţie a politicii statului comunist a reprezentat-o distrugerea legăturii dintre Bisericile catolice locale şi Sfântul Scaun. Cel de-al treilea demers a vizat „naţionalizarea" Bisericilor, mai ales prin menţinerea în umbră şi subordonarea totală a Bisericii Ortodoxe.

Astfel, imediat după instalarea comuniştilor, împotriva Bisericii Ortodoxe, conduse de Patriarhul Nicodim Munteanu, adversar al noului regim, s-a exercitat o puternică presiune. Episcopi, călugări, şi preoţi au fost arestaţi de securitate şi mulţi au fost internaţi  în lagăre de muncă, precum cel de tristă amintire de la Canalul Dunăre - Marea Neagră. Ierarhia ortodoxă din România încerca să întreţină relaţii bune cu statul comunist, garantându-i sprijinul, dar în fond păstra în mod confidenţial o netă rezervă anticomunistă.

Episoadele relative la episcopii români greco-catolici sunt toate foarte dureroase. Ele au fost poate redate cel mai bine prin cuvintele adresate tinerilor de către Monseniorul Ioan Suciu, mort în 1953 în închisoarea de la Sighet: „A sosit pentru Biserică Vinerea Mare..."

Impresionant este calvarul episcopului nostru martir Ioan Scheffler, care a cunoscut la rându-i închisoarea. În 1948 i-a fost împiedicată activitatea episcopală, iar în 1950 a fost internat într-un convent franciscan. Credincioşilor şi preoţilor le-a transmis cuvintele sale „Credincioşi până la martiriu". În 1952 a fost închis la Bucureşti într-o închisoare subterană secretă. În timpul unui duş I-a fost vărsată pe corp apă fiartă, care i-a cauzat grave arsuri. A murit la 6 decembrie 1952.

Ca europeni, nu ne poate fi indiferent modul cum va fi constituită viitoarea Europă. Europa secolului XXI nu trebuie să înceapă din buzunarele noastre, ci din inimile noastre. S-a spus că Europa ori se va clădi pe temelia Sfintei Evanghelii ori nu se va clădi deloc, că se va construi pe cultura născută din Evanghelii sau nu se va construi deloc.

În fond, dacă suntem creştini, nu ne putem găsi bucuria şi mângâierea decât în iubire, porunca fundamentală a Evangheliei. Misterul vieţii are numai o singură cheie: iubirea. Iar această cheie ne-a fost dată de însuşi Mântuitorul:

„Vă dau o poruncă nouă: să vă iubiţi unii pe alţii. Precum v-am iubit Eu, să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. După aceasta vă vor cunoaşte toţi că sunteţi discipolii Mei, dacă aveţi dragoste unii faţă de alţii".