Conf. Univ. Claudiu Porumbăcean

Anii 1945-1948 au reprezentat perioada marilor frământări, când autorităţile comuniste au început să intimideze preoţii.

Trebuie precizat faptul că preoţii, mai ales datorită statutului şi pregătirii lor, au fost cei implicaţi în evenimentele politice ale satelor şi comunelor, iar rapoartele vremii nu omit aceste lucruri, ceea ce va duce la arestări în rândurile lor sub acuzaţia de sabotaj sau de reacţionarism.

Toate manifestările publice ale ierarhilor, catalogate ca „manifestări ostile la adresa regimu-lui de democraţie populară", erau îndeaproape supravegheate şi înregistrate prin reţeaua de informa-tori creată în jurul acestora. De-a lungul anilor, aceste servicii secrete, subordonate puterii comuniste, au întocmit sute de note informative, fişe personale şi rapoarte[1].

Serviciul Secret de Informaţii şi Securitatea au depus eforturi considerabile pentru a percepe starea de spirit a clerului. Investigaţiile, supravegherea şi denunţul n-au fost acţiuni izolate. Celor mai importanţi, în special ierarhilor (fie că erau catolici sau ortodocşi), li s-au întocmit fişe speciale, care surprindeau o serie de calităţi, dar mai ales defecte.

Aceste fişe individuale scoteau în evidenţă, de cele mai multe ori, vini personale (atitudinea contra regimului, legăturile cu partidele istorice, bunurile pe care le posedau: case, vile, hoteluri) care, în momentul potrivit, au fost folosite împotriva lor. Aşadar, prigoana regimului comunist s-a îndreptat către toate cultele din România, fiecarte dintre acestea având proprii săi martiri.

*** Biserica şi ierarhii ortodocşi.

Cu puţin timp în urmă, la Oradea, a fost prezentată publicului o expoziţie care ilustrează prigoana regimului comunist împotriva Bisericii Ortodoxe Române cu prezentarea unor documente şi fotografii din arhivele Securităţii legate de urmărirea, anchetarea, chinuirea şi condamnarea la închisoare a unui număr de şase personalităţi ortodoxe. Printre acestea se numără: arhimandritul Arsenie Papacioc, singurul în viaţă, ieromonahul Arsenie Boca, supranumit "Sfântul Ardealului", ieroschimonahul Daniil Teodorescu, cunoscut cu pseudonimul literar Sandu Tudor, părintele Gheorghe Calciu, cel care s-a opus dărâmării bisericilor din Bucureşti, scriitorul Ioan Ianolide şi Valeriu Gafencu, supranumit "Sfântul Închisorilor". Sunt doar câteva nume, alături de multe altele care au avut de suferit în timpul regimului comunist.

1. Comunismul şi persecuţia Bisericii Greco-Catolice

Biserica Greco-Catolică a fost una dintre bisericile istorice care a creat probleme regimului comunist. Înfiinţată la începutul secolului al XVIII-lea, în anul 1699, prin trecerea românilor transilvăneni la catolicism, ea se supunea Romei şi Sfântului Scaun, cu toate că practicau ritualurile greceşti.

În România, înainte de interzicerea cultului existau aproximativ 1,5 milioanede greco-catolici, cu 1725 de biserici, 1594 de preoţi, 34 de canonici, 75 de prelaţi împărţiţi în cinci eparhii. În 1948, titularii acestor scaune episcopale erau: Ioan Suciu (Alba-Iulia şi Făgăraş), Iuliu Hossu (Cluj), Valeriu Traian Frenţiu (Oradea), Ioan Bălan (Lugoj), Alexandru Rusu (Maramureş). La Bucureşti era un vicar general, în persoana lui Vasile Aftenie, care, în 1940, fusese numit Episcop auxiliar de Alba-Iulia şi Făgăraş, dar rămăsese în capitală[2].

Unirea cu Roma era văzută cu ochi răi de Partidul Comunist, care, în campania de denigrare pe care o făcea prin publicaţiile oficiale, o califica drept ,,antinaţională" şi ,,anacronică", ,,subminatoare a poporului român"[3]. Soluţia pe care regimul comunist a gândit-o a fost dizolvarea acestei biserici. Biserica greco-catolică a pierdut totul, în afara credinţei

La 21 octombrie 1948, Episcopul Ioan Suciu a trimis, din Blaj, în calitate de Administrator Apostolic al Arhidiecezei de Alba-Iulia şi Făgăraş, o scrisoare Protopopului greco-catolic de la Dumbrăveni, prin care îi cerea să aducă la cunoştinţa preoţilor uniţi că „în parohiile în care biseri-cile au fost confiscate, serviciile divine se vor putea săvârşi în bisericile romano-catolice, acolo unde există, de comun acord cu preotul de rit latin. În parohiile unde nu există biserici de rit latin, se poate ţine liturghia şi în case private"[4].

Deşi nu mai aveau clădiri în care să ţină serviciile de cult, mulţi preoţi-greco catolici şi-au desfăşurat pe mai departe activitatea în mod clandestin, oficiind slujbe şi binecuvântări în casele oamenilor, deşi erau sub stricta supraveghere a Securităţii şi consecinţele presupuneau ani grei de închisoare şi tortură. S-a constatat că circa 70-80% dintre mirenii greco-catolici au rămas fideli Vaticanului, adică cultului catolic. Din informaţiile obţinute din arhivele Securităţii, în urma urmăririlor făcute se ob-serva că aceştia nu au fost influenţaţi de preotul local catolic în alegerea bisericii pe care să o frecventeze, ci făceu aceasta din proprie iniţiativă.

Perioada în care a avut loc o relaxare a condiţiilor regimului au fost anii 70, când regimul a manifestat o oarecare toleranţă faţă de greco-catolici.

2. Martirii Bisericii Catolice

Prin martiriul lor în temniţele comuniste, atât episcopii, cât şi preoţii catolici au dat dovadă de o remarcabilă demnitate, curaj şi fidelitate faţă de crezul lor. Închisorile de la Sighet, Aiud şi Jilava, renumite pentru metodele folosite în a-i dezumaniza, umilii şi batjocorii pe deţinuţi, avea trei caracteristici principale: izolarea, frigul şi foamea, toate acestea având, de fapt, acelaşi scop: exterminarea celor închişi aici.

Episcopul Ioan Suciu, mort pe 27 iunie 1953 la Sighet, obişnuia să le spună credincioşilor: „Bisericii greco catolice îi lipsesc martirii. Îi lipsesc încă rănile Mântuitorului. Numai persecuţia ne va putea oferi coroana martiriului şi va putea arăta lumii întregi ce suntem noi de fapt: fiii şi apos-tolii adevăratei Biserici"[5].

„Historia est magistra vitae" şi acest lucru vine să ni-l amintească volumul apărut recent la Editura „Sapientia", având sugestivul titlu: „Nu sunt de acord", în care au fost adunate şi publicate declaraţiile pe care episcopul martir Anton Durcovici le-a dat în arestul Securităţii din Bucureşti în anul 1950.      Din aceste declaraţii reiese că PS Anton Durcovici nu a fost de acord cu măsurile impuse de guvernul condus de Petru Groza, motiv suficient ca să fie încarcerat.

Declaraţiile episcopului Anton Durcovici din această carte au mai mult decât o valoare istorică şi documentară. Chiar şi la o distanţa de 60 ani, ele se prezintă ca un testament spiritual. Şi chiar dacă astăzi Biserica nu mai trăieşte persecuţiile pe care le-a suferit în perioada comunistă, ea trebuie să continue să spună „Nu sunt de acord" la noile curente „persecutoare" ce caracterizează timpul prezent. Acţiunile şi cuvintele sale au atras atenţia regimului comunist. Securitatea îl urmărea pas cu pas. Este considerat duşman al regimului comunist, „o piedică în drumul spre socialism" şi coordonator al rezistenţei anticomuniste din partea Bisericii Catolice.

La 26 iunie 1949, în timp ce mergea spre Popeşti-Leordeni pentru a administra taina Sfântului Mir, a fost arestat de Securitate. În amiaza mare, este lovit şi băgat forţat într-o maşină. Este bătut şi maltratat la Ministerul de Interne din Bucureşti, dus la Jilava (iunie 1950) şi apoi la Sighetu Marmaţiei (17 septembrie 1951), unde moare în „celula morţii" la 10 decembrie 1951.

Episcopul orădean, Bogdánffy Szilárd, care în aprilie 1947 a fost ridicat la rangul de canonic al Catedralei Episcopale din Oradea şi numit ca vicar episcopal, a fost acuzat de spionaj în favoarea Vaticanului, nefiind de acord să-şi trădeze semenii, ajungând în închisoarea securităţii din Oradea (3 septembrie 1949). În anul 1951 a fost transferat la Jilava, trimis apoi la muncă silnică în mina de plumb de la Sighetul Marmaţiei şi mutat un an mai târziu în lagărul de exterminare de la Capul Midia. A fost condamnat, în anul 1953, de un tribunal militar din Oradea, la 12 ani muncă silnică şi dus în celula 120 a închisorii de la Aiud, unde n-a supravieţuit decât o lună.

Episcopul greco-catolic Ioan Ploscaru l-a amintit în memoriile sale drept blând şi modest. Pentru disponibilitatea sa de a-i ajuta pe ceilalţi a fost supus la torturi şi izolat la „neagra" (celulă pentru un singur deţinut, fără ferestre şi fără posibilitatea aşezării pe orizontală), unde rezistenţa umană era încercată la limitele extreme ale supravieţuirii. Szilárd Bogdánffy a murit în închisoarea din Aiud la 2 octombrie 1953, la vârsta de 42 ani.

Episcopul martir Bogdánffy Szilárd va fi trecut în calendarele romano-catolice şi comemorat în fiecare an. Bogdánffy Szilárd a fost beatificat ca urmare a faptului că Papa Benedict al XVI-lea a aprobat decretul de recunoaştere a martiriului episcopului romano-catolic de Oradea.

Sfântul Scaun l-a numit la 26 martie 1942 episcop al Diecezei de Satu Mare pe Ioan Scheffler. Sensibilitatea pentru problemele sociale, apărarea celor nevoiaşi şi persecutaţi l-a însoţit pe întregul parcurs al vieţii sale. În timpul celui de-al doilea război mondial, guvernul maghiar a suspendat, datorită intervenţiei sale, internarea într-un domiciliu forţat a episcopului greco-catolic de Baia Mare, Alexandru Rusu. A încercat să-i ajute, mai ales pe evrei, pe cei deportaţi în lagăre de concentrare. Din această cauză autorităţile l-au ameninţat că-l vor duce şi pe el, dacă nu renunţă la apărarea lor. Şi-a salvat preoţii ridicaţi cu forţa de trupele SS, iar în ianuarie 1945 a intervenit personal la prefectul român al judeţului şi la comandantul sovietic ca să împiedice deportarea credincioşilor săi de origine germană - şvabi; a fost evident că nu a reuşit.

S-a confruntat cu intenţia autorităţilor comuniste care doreau să despartă Biserica Catolică din România de papa de la Roma, în probleme de principiu nu a fost dispus la nici un compromis, rămânându-i necondiţionat fidel papei. La 23 mai 1950 a fost internat în conventul franciscan de la Baia de Criş (jud. Hunedoara), pe care nu a avut voie să-l părăsească.

Nu a acceptat rolul de marionetă care i-a fost rezervat, de aceea l-au arestat şi deţinut între 11 martie şi 12 septembrie 1952 la Ministerul de Interne de la Bucureşti, iar de aici l-au dus la închisoarea subterană de la Jilava.

Le-a spus tovarăşilor săi din celulă: nu este o ruşine pentru un preot catolic să sufere sau să moară într-o închisoare comunistă, atât timp cât îndeplinirea datoriei şi fidelitatea faţă de credinţă l-au făcut să ajungă acolo. A murit la 6 decembrie 1952, datorită torturilor şi condiţiilor inumane din închisoare care i-au distrus sănătatea.

3. Decembrie 1989 - Recunoaşterea oficială a Bisericii Greco-catolice

În urma revoluţiei din decembrie 1989, una dintre primele decizii luate de Consiliul Frontu-lui Salvării Naţionale a fost Decretul-lege nr. 9 din 31 decembrie prin care recunoştea statutul ofi-cial al Bisericii greco-catolice, abrogând Decretul samavolnic nr. 358/1948[6].

Sfântul Scaun va numi în luna martie a anului 1990 conducătorii celor cinci eparhii greco-catolice, în fruntea cărora va fi desemnat mitropolitul Alexandrul Todea, înălţat mai apoi la rangul de Cardinal. Ierarhii au fost recunoscuţi prin decret prezidenţial de către Statul Român. De asemenea au fost numiţi şi recunoscuţi de stat titulari în toate cele şase dieceze romano-catolice: Bucureşti,  Alba Iulia, Iaşi, Timişoara, Satu Mare, Oradea.

Mai mult, statul devine garant al construirii de noi lăcaşuri de cult, prin punerea la dispoziţie a terenurilor aferente şi a unor fonduri băneşti. Mai mult decât atât, s-ar impune, poate, reabilitarea post-mortem de către stat a tuturor episcopilor, preoţilor şi persoanelor consacrate, indiferent de confesiune, care au avut parte de procese politice şi au fost condamnaţi pentru consecvenţa şi fidelitatea lor faţă de Biserică.

[1] Marius Oprea, „Problema 132": Biserica Română Unită în atenţia Securităţii, prefaţă la: Cristian Vasile, Istoria Bisericii Greco-Catolice sub regimul comunist 1945-1989. Documente şi mărturii, Polirom, Iaşi, 2003, p. 8.

[2] Dennis Deletant, Teroarea comunistă în România. Gheorghiu-Dej şi statul poliţienesc (1948-1965), Polirom, Iaşi, 2001, p. 82.

[3] Ibidem, p. 36.

[4] Andrea Dobeş, Reprimarea elitelor interbelice. Colonia ,,Dunărea" Sighet (1950-1955), Editura Valea Verde, Sighetu Marmaţiei, 2010

[5] Alexandru Raţiu, Biserica furată, Editura Argus, Cluj-Napoca, 1990, p. 34.

[6] Dennis Deletant, op. cit., p. 215.