Pr. Ioan Roman

Pasajul din evanghelia Sfântului Luca despre tâlharul căit (Luca 23, 39-43) stă la baza tuturor proceselor de beatificare şi canonizare ale Bisericii. Răspunsul dat de Isus tâlharului, „astăzi vei fi cu mine în rai", este considerat prima canonizare, adică pentru prima prima dată (şi cel mai clar) se afirmă despre o persoană că s-a mântuit. Din acel moment, Biserica a canonizat mii de persoane, pe care astăzi îi cinstim ca sfinţi. Primele şi cele mai vechi mărturii istorice scrise despre canonizări şi cultul sfinţilor în Biserică, le găsim în Actele Martirice scrise în secolele 2-4, mărturii de o valoare inestimabilă, atât din punct de vedere istoric cât şi religios.

Actul martirilor din Lyon care datează din anul 177, explică: "Aceia sunt martiri, pe care Cristos i-a învrednicit să-i ia la Sine prin mărturisire, pecetluind cu moartea mărturia lor. Ei au devenit în cea mai mare măsură următorii şi imitatorii lui Cristos."

Despre cultul martirilor în biserica primară citim următoarele în Actul Martiric al Sfântului Policarp, din anul 155: „Noi am dobândit, mai în urmă, osemintele lui, mai cinstite decât pietrele preţioase şi mai scumpe decât aurul şi le-am aşezat la un loc cuviincios. Dea Domnul să ne adunăm şi noi acolo, după putinţă, cu bucurie şi veselie, ca să sărbătorim ziua martiriului lui ca zi a naşterii, atât pentru amintirea celor ce au săvârşit lupta cât şi pentru deprinderea şi pregătirea celor ce vor lupta în urmă"

Deci, prin martiri şi sfinţi, Biserica, din cele mai vechi timpuri, îl cinsteşte pe Cristos, care prin sfinţi biruieşte puterea Satanei, şi lucrează neîncetat între noi, oamenii.

În zilele noastre, ţinându-se cont de tradiţia Bisericii de 2000 de ani, există un proces sever şi lung de cercetare a persoanei în cauză, până ca aceasta să fie betificată (adică declarată fericită) şi canonizată (declarată sfântă). Legislaţia în vigoare privind cauzele sfinţilor este Constituţia Apostolică a Papei Ioan Paul al II-lea, apărută în anul 1983: DIVINUS PERFECTIONIS MAGISTER.

Ca să înţelegem procesul de beatificare şi canonizare, procese care se completează, trebuie să definim doi termeni: fama sanctitatis, adică faima sfinţeniei şi fama signorum, faima semnelor sau a minunilor. Faima sfinţeniei unei persoane trebuie cunoscută de către credincioşii care mai apoi cer recunoaşterea oficială a acesteia de către Autorităţile bisericeşti locale şi universale. Fama signorum, faima semnelor sau a minunilor este, ca să-i spunem aşa, confirmarea lui Dumnezeu, adică minunile care se înfăptuiesc prin mijlocirea acelei persoane pe care biserica doreşte să o declare fericită sau sfântă.

În primul rând, este desemnat Postulatorul cauzei, adică persoana aleasă pentru a depune cererea procesului de beatificare mai întâi la episcopul local, apoi în Roma. Dacă organismul Sfântului Scaun care se ocupă cu procesele de canonizare "Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor" îl confirmă, postulatorul devine persoana de referinţă pentru această cauză. Ancheta nu poate începe mai devreme de 5 ani de la moarte (pentru a evita orice entuziasm de moment). Excepţii există dar sunt puţine.

Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor valutează cererea  de beatificare sau canonizare a episcopului şi răspunde cu un Nulla osta (nimic de obiectat), autorizând astfel procedura; din acest moment viitorul sfânt este numit "Slujitor al lui Dumnezeu". De acum începe faza dublă: la nivel diecezan şi cea la nivel de Congregaţie care se consemnează într-un document ce se numeşte Positio super virtutibus (Poziţia asupra virtuţilor).

Începe munca de culegere a mărturiilor de la toate persoanele disponibile consemnând în documente dacă este reală faima Slujitorului lui Dumnezeu, analizând toată viaţa şi scrierile sale. Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor desemnează o persoană care se numeşte "Relator al Cauzei" care verifică dacă culegerea materialelor a fost făcută în mod corect şi care va organiza materialul strâns.

Se organizează o comisie de 9 teologi, numită "Congresul Teologilor"; dacă aceştia dau o părere favorabilă dosarul ajunge în comisia cardinalilor şi episcopilor a Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor; dacă şi aceasta este favorabilă se declară în mod solemn eroicitatea virtuţiilor Slujitorului lui Dumnezeu, citindu-se şi semnându-se un decret - Decretum super virtutibus - în faţa Sfântului Părinte; de acum înainte Slujitorul lui Dumnezeu este numit "Venerabil". Acest decret închide prima fază a Cauzei.

Faza următoare este cea a declarării Venerabilului ca "Fericit" (beatificare - prima persoană beatificată în Satu Mare va fi episcopul martir Scheffler Janos, aşteptând totodată poziţia Vaticanului în cazul episcopului Ham Janos, a cărui proces de beatificare este în rol); aceasta se face după ce prin intercesiunea Venerabilului s-a înfăptuit o minune; cineva cere un ajutor într-o necesitate şi venerabilul "răspunde" venind în ajutor cu o intervenţie neexplicabilă şi extraordinară. Acesta este semnul neîndoielnic că se află în Paradis şi că poate şi vrea să-i ajute pe cei de pe pamânt. Aici se analizează cu o mare prudenţă, făcându-se o anchetă diecezană amănunţită, al cărei rezultat se trimite Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor. Minunea poate fi de mai multe feluri, însă cea mai comună este o vindecare de o boală gravă care trebuie să fie instantanee, fără posibile explicaţii medicale, definitivă şi totală. Această anchetă - o nouă Positio - asupra minunii trebuie făcută de o comisie de 5 medici; dacă aceştia declară că nu cunosc nici o explicaţie raţională şi ştiinţifică asupra evenimentului, aceasta poate fi considerată ca o posibilă minune. După aceasta o comisie de 7 teologi examinează la rândul lor presupusa minune, urmând a avea verdictul definitiv în faţa comisiei episcopilor şi cardinalilor a Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor.

Dacă minunea este recunoscută, Venerabilul este declarat "Fericit" într-o liturghie publică solemnă de beatificare; se stabileşte cu această ocazie o dată în calendarul liturgic diecezan sau al congregaţiei religioase de care aparţinea, în care se va face memoria sa. În cazul martirilor, procesul este simplificat,

Dacă vine recunoscută şi a doua minune, după acelaşi procedeu folosit la beatificare, fericitul este declarat "sfânt" într-o liturghie publică solemnă de canonizare şi cultul său este extins peste tot unde există o comunitate de credincioşi; se stabileşte, de asemenea, şi o dată în calendarul liturgic general în care se va face memoria acestui nou sfânt (poate coincide sau nu cu cea de la beatificare)" - Despre procesul de beatificare şi canonizare.