Fericiţi cei prigoniţi pentru dreptate!

"Trebuie să scriem doar despre acele persoane   care au dus o viaţă cinstită, demnă şi au realizat ceva demn de laudă şi meritoriu.  Acestora trebuie să le ilustrăm  un portret viu care sa-i facă  atractivi şi al căror exemplu să fie  demn de a fi urmat."

(Scheffler János)

FERICIT- SFÂNT-MARTIR

BEATIFICARE

În limba latină beatificatio înseamnă primul pas spre canonizarea unei persoane catolică decedată, care a trăit o viaţă demnă de urmat şi a practicat virtuţile în mod deosebit. Beatificarea este primul pas spre canonizare.

CANONIZARE

Termenul provine din limba latină şi  înseamnă actul prin care Sfântul Părinte declară în mod solemn că o persoana catolică, decedată, a ajuns în mod sigur la fericire şi  poate să intervină la Dumnezeu pentru cererile credincioşilor.

Numele persoanei canonizate apare pe lista oficială a sfinţilor Bisericii universale.

MARTIRIU

Martirii sunt persoane catolice care au fost persecutate şi mai apoi au murit pentru credinţă în Cristos.

Aceştia şi-au sacrificat viaţa pentru credinţă din dragoste pentru Isus Cristos obţinând astfel, imediat după moarte fericirea veşnică.

Având în vedere faptul că martiriul şterge toate păcatele, desemnarea unei persoane ca martir este un proces mai simplu.

Secolul martirilor

(introducere)

Când Isus a prevestit pătimirea şi moartea sa pe cruce, apostolii s-au scandalizat. Ei au sperat tronuri şi putere şi nu slujire. Ei nu ştiau că şi soarta lor va fi persecuţia şi martiriul.

Mai târziu, după ridicarea la cer a lui Isus, a început persecuţia creştinilor în Ierusalim, apoi în Roma. A fost perioada cea mai sângeroasă a istoriei omenirii. Timp de 300 de ani catacombele Romei s-au umplut cu trupurile schingiuite ale martirilor.

Creştinii însă nu au renunţat la credinţa lor deşi încă nu ştiau că, odată ei vor învinge definitiv Imperiul Roman considerat pe atunci nemuritor. Ei au suferit mult şi câteodată s-au simţit părăsiţi de Cristos, care a promis că se va întoarce şi ucenicii lui vor câştiga peste tot în lume.

In acele vremuri tulburi, un om curajos, probabil apostolul Ioan, pentru a-i încuraja pe creştinii care se simţeau abandonaţi de Învăţătorul lor, a scris o carte în care le dovedeşte că Isus nu i-a abandonat, şi va veni vremea  când  puterea răului va fi învinsă de Mielul lui Dumnezeu şi va apare pe pământ Împărăţia lui Cristos.

Dar, până atunci creştinii trebuie să sufere, nu numai sub domnia lui Nero ci de-a lungul întregii istorii a omenirii.

Apocalipsa este mereu prezentă în istorie.

Primii creştini se adunau pentru liturghie la Roma chiar lângă mormântul lui Petru unde se rugau şi sperau. Lumea creştina nu i-a uitat pe primii martiri nici până în ziua de azi. De 2000 de ani mii de pelerini vin zilnic în inima Romei pentru a-şi umple sufletele cu speranţă.

Intr-o zi a anului 1910, un preot tânăr a vizitat aceste locuri sfinte.

Ce i-or fi şoptit martirii din catacombe, nu vom şti niciodată.

Putem spune însă cu certitudine că acel tânăr nu se gândea că destinul îl va duce şi pe el spre martiriu.

Nu s-a gândit atunci că peste câteva decenii şi el va muri intr-o celulă mucegăită a închisorii comuniste.

Acest tânăr preot era Scheffler János, viitorul episcop, care pe-atunci nu credea, poate, că epoca martiriului nu a apus. Nu se gândea că persecuţia va fi readusă în actualitate de o societate care se numea iluminată, într-un mod şi mai crâncen, chiar în numele libertăţii, egalităţii, fraternităţii. El nu s-a gândit că în viitorul apropiat milioane de oameni vor fi schingiuţi, maltrataţi şi adunaţi în lagăre de concentrare, pentru credinţa lor. Nu s-a gândit că el însuşi va face parte dintre cei pe care regimul comunist îi consideră duşmani de moarte.

Despre toate acestea noi, generaţiile mai tinere nu ştiam aproape nimic. De obicei cunoaştem foarte bine trecutul îndepărtat, dar nu ştim nimic despre cele petrecute în prezent!

Chiar şi eu am realizat prea târziu că în timp ce noi, tinerii teologi, ne plimbam pe uliţele satului nostru îmbrăcaţi în reverende, mai mult de 70 de preoţi suportau rigorile inumane ale închisorilor comuniste.

Când eu m-am născut Scheffler János nu era încă episcop, iar când mă pregăteam da sfânta miruire el era deja martir.

Bobul de grâu  a murit, iar noi după o jumătate de secol culegem roadele.

În cursul verii, cu ocazia hramului bisericii din Tăuţii-Măgherăuş, enoriaşii m-ă ascultau cu mare atenţie vorbindu-le despre Sfântul Laurenţiu martir. La un moment dat le-am pus o întrebare la care nu se aşteptau:

"V-aţi gândit vreodată că pe mulţi dintre voi v-a miruit un episcop martir? Sunteţi conştienţi de faptul că mâna care v-a binecuvântat şi v-a întărit în credinţă este sfântă?"

Răspunsul a fost o linişte adâncă.

Pământul pe care a călcat episcopul János este sfânt. Putem spune împreună cu patriarhul Iacob:

"Şi eu nu ştiam că pământul pe care calc e sfânt!"

Nu ştiu de ce noi, credincioşii de azi, vedem în Biserica creştină o Biserică mereu victorioasă, care a ieşit  învingătoare din multe bătălii, dar nu ne interesează cu ce preţ au fost obţinute  aceste victorii.

Robert Royal în cartea sa recent apărută, întitulată „Martirii creştini ai secolului XX" scrie astfel:

„În secolul precedent au murit pentru credinţă   mai mulţi creştini decât  în precedentele 19  secole."

O statistică uluitoare, dar cât de adevărată!

Printre aceşti martiri se află şi episcopul Scheffler János care va fi beatificat în viitorul apropiat.

În cele ce urmează încerc să evoc viaţa şi martiriul acestui episcop deosebit pentru a-l aduce mai aproape de omul simplu, de creştinul zilelor noastre.

S-A NĂSCUT PE PĂMÂNT SFÂNT

Fiecare zonă îşi are istoria sa proprie.

Zona Careiului şi-a schimbat destinul odată cu colonizarea şvabilor.

După înfrângerea răscoalei lui Rákoczi, contele Károlyi Sándor a semnat cu Austria, tratatul de pace de la Satu Mare ( 1711).

Mulţi tineri din zona Careiului, din satele din jur, au murit pe câmpurile de luptă, iar din cauza ciumei multe sate au devenit pustii. Populaţia maghiară din această zonă a dispărut aproape de tot. În aceşti ani de după războaie, Contele Károlyi a adus, din zona Baden-Würtenberg, pe şvabii care urmau să contribuie la relansarea agricolă şi industrială a zonei.

Contele Károlyi avea nevoie de nişte oameni harnici şi de credinţă romano-catolică. Astfel de oameni erau şvabii: muncitori harnici şi pricepuţi. Si azi se aude prin zonă proverbul: "Dacă un şvab nu are de lucru îşi demolează casa".

Şvabii erau în primul rând oameni credincioşi şi harnici. Aşa sunt şi astăzi, puternic ataşaţi de tradiţiile lor strămoşeşti. Putem spune că ei au supravieţuit datorită credinţei. Majoritatea lor şi-a păstrat credinţa până-n ziua de astăzi.

În perioada copilăriei mele zona Careiului era numită pământ sfânt.

Din aceste sate cu populaţie atât de eterogenă, au ieşit mulţi profesori, medici, ingineri sau cercetători, dar si mulţi preoţi, călugări şi călugăriţe.

De aici vine denumirea : pământ sfânt.

Pe acest pământ sfânt se află şi satul numit Kálmánd (Cămin), o localitate pur romano-catolică.

Cum era acest sat acum o sută de ani înainte ?

Şvabii caracterizau astfel satele din zonă: cei din Csanálos (Urziceni) erau numiţi mândri, cei din Foieni (Fienen) erau harnici, iar cei din Kálmánd erau evlavioşi...

În acest sat evlavios s-a născut, in 1887, Scheffler János, viitorul episcop martir, într-o familie cu zece copii, dintre care el era al doilea.

În familiile şvabilor copiii erau consideraţi binecuvântarea lui Dumnezeu, dar şi un ajutor de nădejde în muncile din gospodărie.

Mama băieţelului, tanti Ilonka, nu bănuia, la naşterea lui János, ce soartă deosebită avea să-i rezerve destinul băieţelului ei. Ca orice mamă din sat şi ea spera ca şi printre copiii ei careva  va fi preot, învăţător, profesor, călugăriţă sau avocat. De obicei, nu toţi copii au rămas agricultori. Unii dintre ei au plecat la oraşe şi  au devenit meşteşugari. Cei care învăţau mai bine, au urmat studii mai înalte.

Existau pe-atunci familii din care proveneau chiar doi preoţi şi două călugăriţe. Din familia Scheffler trei dintre copii au ales vocaţia consacrată: János şi fratele său Ferenc au devenit preoţi, iar sora lor Mária a devenit călugăriţă.

În cazul familiilor sărace, din lipsa posibilităţilor  financiare, mulţi copii talentaţi erau nevoiţi să abandoneze studiul. Dacă nu se găsea un sponsor, talentul s-a pierdut la sapă. Familia Scheffler avea posibilitate financiară mai modestă, dar era ajutată de parohul satului.

COPILĂRIE FERICITĂ

Pe vremea copilăriei şi tinereţii lui János viaţa la ţară nu era uşoară. Oamenii au muncit mult. Şi totuşi, munca grea nu i-a transformat pe acei oameni în sclavi pentru că ei ştiau şi să sărbătorească.

Duminica şi sărbătorile erau respectate şi considerate lucruri sfinte. În aceste zile  munca obişnuită era interzisă. Duminica era destinată nu numai odihnei ci şi participării la liturghie şi mesei de prânz, care se desfăşura într-o atmosferă caldă, destinsă şi fericită. Divorţul lipsea cu desăvârşire.

Cea mai mare sărbătoare a satului era ziua hramului bisericii din sat (Kirchweih). La Kálmánd această era ziua Sfintei Ana, patroana bisericii. În aceasta zi locuitorii satului sărbătoreau cu mic cu mare, se primeau musafiri din satele învecinate, se vizitau rudeniile. Aproape fiecare sat şvăbesc avea şi are şi acum, fanfară proprie. Fanfara cânta la liturghie, la procesiuni, la bal şi la înmormântări.

În ziua hramului bisericii apăreau în sat vânzătorii ambulanţi de cozonaci cu miere, turtă dulce (Gottili), iar în piaţa din centrul satului, spre deliciul copiilor şi nu numai al lor, a apărut "ringlispilul" (roata mare).

Micul János a participat la prima împărtăşanie în biserica din satul natal, îmbrăcat în costum nou, purtând la butonieră floarea de mirt. Ziua primei împărtăşanii a copiilor era una din cele mai mari sărbători pentru familie, zi de mare bucurie pentru copii.

Copilul János a urmat cursurile elementare la şcoala din sat. Aici i s-a pecetluit destinul. Învăţătorul satului şi parohul, părintele Soltész, observând că copilul este inteligent, i-au sfătuit pe părinţi să trimită copilul la gimnaziu.

Micul János a avut o copilărie grea dar fericită. În sat domnea o atmosferă paşnică şi liniştită. În timpul muncilor de primăvară şi de vară copiii ajutau pe părinţii lor la toate treburile gospodăreşti, dar iarna era pentru ei perioada cea mai fericită a anului.

Pe lângă învăţătură, aceştia se jucau mult şi participau la viaţa satului.

Familiile prietene se vizitau între ele, seara mergeau ca oaspeţi, acolo bărbaţii beau vin, jucau cărţi, trăgeau din pipă, povesteau despre război şi cătănie. Aproape fiecare familie avea pivniţă proprie de vinuri.

Femeile şi fetele făceau lucru de mână, brodau, tricotau în atmosfera calmă a camerei luminate de lampa cu petrol.

Aceste seri magice rămâneau amintiri de neuitat pentru copiii, care se jucau pe covoare întinse pe jos domino sau alte jocuri cu nişte jucării făcute de ei. Între timp mâncau cu poftă pancove, prune uscate, nuci sau porumb fiert, până târziu în noapte, când se întorceau la casele lor, împreună cu părinţii, luminând drumul cu felinare cu petrol.

În perioada Adventului, dis-de-dimineaţă, lumea satului pornea, cu mic cu mare, spre biserică pentru a participa la liturghia de rorate.

Moş Nicolae depunea în ghetuţele frumos lustruite din ferestre, mici cadouri pentru copii.

Dar cea mai frumoasă sărbătoare era Crăciunul. Bradul era împodobit cu bomboane făcute în casă, nuci aurite, mere sau ingeraşi şi steluţe confecţionate din hârtie. Mai primeau şi nişte cadouri. Copiii care primeau o pereche de şosete, mânuşi sau ghete, se puteau considera norocoşi.

Pe vremea aceea copiii purtau îmbrăcămintea şi încălţămintea moştenite de la fraţii mai mari. La şvabi modestia este una din caracteristicile umane de bază. Munceau din greu de aceea erau economi, dar nu zgârciţi. Ei muncesc mult dar şi se distrează mult.

La Crăciun,  după liturghia de la miezul nopţii, în drum spre casă, se puteau admira brazii frumos împodobiţi, aşezaţi la vedere în ferestre.

În prima zi a noului an, in mod obligatoriu, dis-de-dimineaţă, copiii îi vizitau pe bunici şi pe naşii de botez, cântau, spuneau poezii şi le urau: "An Nou Fericit!" Atunci primind în schimb prăjituri şi câţiva bănuţi. Din banii astfel obţinuţi copiii îşi cumpărau rechizite sau jucării în magazinele din Carei.

Aşa era şi copilăria lui János. Aceşti ani fericiţi, petrecuţi în atmosfera idilică a satului său natal au trecut repede. Probabil copilul Scheffler, la fel ca şi mulţi alţi copii din sat au păstrat în suflete, pentru mult timp, aceste amintiri frumoase.

După părăsirea satului, şi în viaţa lui János totul s-a schimbat. Pentru copii de la ţară, acomodarea la viaţa de la oraş niciodată nu a fost simplă.

LICEANUL

La începutul secolului trecut principala ocupaţie a locuitorilor satelor din jurul Careiului era agricultura. Produsele agrare erau vândute la piaţa din Carei, contribuind astfel, in mare măsură la dezvoltarea oraşului. Şvabii erau şi buni meseriaşi, mulţi dintre ei lucrau în satul natal ca mici meşteşugari. Unii erau croitori, alţii dogari, fierari, pantofari, ţesători... Mulţi dintre copiii acestor familii moşteneau meseria părinţilor şi se stabileau în sat. Alţii părăseau casa părintească pentru a studia mai departe la vreun liceu din oraş devenind învăţători, profesori, medici, ingineri, avocaţi, preoţi sau călugăriţe.

Cei care îi descopereau pe copiii talentaţi din sat erau parohii şi învăţătorii.

În majoritatea satelor existau şcoli cu patru clase elementare, unde se folosea tăbliţa şi creta, din cauza lipsei de manuale şcolare şi caiete. Astfel elevii erau obligaţi să memoreze cele predate de învăţător. Astfel elevii mai capabili ieşeau imediat în evidenţă.

Băieţelul János a terminat cele patru clase elementare în satul său natal. Parohul satului, preotul Soltész Imre, observând capacităţile intelectuale deosebite ale elevului său János, i-a sfătuit pe  părinţii acestuia să-l trimită la liceu, pentru continuarea studiilor. Familia Scheffler având venituri modeste, nu au putut acoperi cheltuielile şcolarizării. Părintele Soltész a intervenit şi a promis că va ajuta copilul şi în această privinţă.

Astfel, în nul 1898, a intervenit la conducerea Şcolii Catolice Regale din Satu Mare pentru ca tânărul Scheffler să fie admis în anul întâi. Copilul s-a mutat la Satu Mare.

Despărţirea de părinţi, de locurile natale a fost dureroasă. Era prima ocazie cu care copilul se despărţea de satul natal. Copii de la ţară din vremea aceea nu prea călătoreau deşi trenul circula deja in zonă. Copilul Scheffler nu-şi imagina că, mai târziu va străbate lumea  în lung şi în lat, şi va ajunge în America şi în Africa.

Neavând loc in internatul şcolii, János a locuit împreuna cu alţi colegi într-o cameră închiriată.

Elevul  de la ţară învăţa foarte bine, prin urmare a obţinut o bursă şcolară, ceea ce a constituit un mare ajutor pentru bugetul familiei.

Profesorii şcolii erau severi, dar omenoşi şi buni pedagogi. Şi-au dat seama imediat că tânărul Scheffler are un talent lingvistic deosebit.

Era in anul doi, când primit sacramentul miruirii, ceea ce era un eveniment foarte important pentru el.

Elevul János era un tânăr modest, care îşi petrecea vacanţele în satul său natal, lucrând alături de părinţii săi, la ogoare.

În anul 1903 sora lui János, Maria, a intrat la mănăstirea surorilor din Satu Mare. Decizia surorii sale a avut un efect sufletesc imens asupra tânărului, ce va influenţa în mare parte decizia lui de a se înscrie la Seminar.

Peste un an termină liceul, obţine bacalaureatul cu notele cele mai bune, vorbind deja mai multe limbi.

TEOLOGUL

După examenul de maturitate, teologul Scheffler este trimis la Budapesta pentru a urma cursurile Academiei de Teologie Pázmány Péter.

Este momentul despărţirii definitive de locurile copilăriei. De acum nu va mai petrece sărbătorile cu ai săi. Vizitele în satul său natal vor fi din ce în ce mai rare. Pleacă la Budapesta, unde se simte bine şi studiază cu plăcere. Începe să scrie diferite articole şi studii pe care le publică, fapt ce a atras atenţia profesorilor săi.

După patru ani de studii teologice este hirotonit, la 6 iulie 1910 de către episcopul dr. Boromissza Tibor, probabil în catedrala episcopală din Satu Mare.

Prima liturghie, primitia, a oficiat-o în satul său natal, la 10 iulie. Manoductorul i-a fost parohului bisericii locale, părintele Soltész, iar masa festivă s-a servit la parohie.

Abia încheiată sărbătoarea hirotonirii, tânărul preot a primit vestea obţinerii unei burse de stat pentru continuarea studiilor la Universitatea Gregoriană de la Roma.

Din jurnalul său aflăm părerile sale despre oraşele în care şi-a petrecut anii de studiu.

Roma îi place, dar nu este chiar încântat de spiritul şi temperamentul italienilor. Obişnuit cu rigurozitatea comportamentală a  şvabilor, spiritul expansiv al italienilor  este străin de el. Cu toate acestea călătoreşte mult prin Italia. Vizitează catacombele Romei şi multe biserici, atât în capitală cât  şi în alte oraşe din Italia, având astfel ocazia să întâlnească multe din personalităţile cunoscute ale epocii:  Tóth Tihamér, Czumbel Lajos şi alţii.

În acest interval nu-şi neglijează studiile, în tot timpul învaţă. Ba mai mult! Timp de  două luni se ocupă de educarea copiilor unei familii de conte, criticând viaţa lejeră a familiilor bogate, ca unul care este obişnuit cu disciplina tipică a familiilor din zona şvabilor.

În 1912 obţine doctoratul în dreptul canonic la Universitatea Gregoriană, iar trei ani mai târziu, in 1915, devine doctor în ştiinţe teologice in cadrul Universităţii Pázmány Péter din Budapesta.

În aceşti ani predă filosofia la Teologia din Satu Mare.

În anul 1922 este profesor la catedra de drept a Universităţii Teologice Episcopale.

În anul 1927 este ales membru al Academiei Sfântul Ştefan.

În anul 1929 este prefect de studiu la Teologie în Oradea şi inspector general pentru învăţământ.

În tot acest răstimp se perfecţionează continuu.

Viitorul episcop era foarte pretenţios în ceea ce priveşte cultura generală a preoţilor.

Trebuie să amintim aici că după Trianon, după cedarea Ardealului, şi - a însuşit şi limba româna, pe care la urmă a vorbit-o destul de bine. Ca profesor avea mare grijă  de educarea şi comportarea seminariştilor.

Spunea adesea colaboratorilor săi: „Nimic nu este mai deplorabil decât un preot prost şi jegos."( Márton József paroh)

Pe de altă parte urmărea cu mare atenţie viaţa tinerilor talentaţi şi pe mulţi dintre aceştia îi îndrepta spre preoţie.

VOIA SĂ CUNOASCĂ LUMEA

Cu siguranţă că băieţelul din Kálmánd, care în copilărie a mers numai o singură dată la Carei, nu s-a gândit că va călători atât de mult în cursul vieţii.

În timpul studenţiei sale la Roma a străbătut întreaga Italie admirând minunăţiile arhitectonice ale oraşelor şi ale Romei.

După semnarea dictatului de la Trianon multe s-au schimbat în Ardeal. Persoanele aparţinând minorităţilor naţionale maghiare şi germane au început să fie discriminate. Elevi de naţionalitate maghiară sau germană erau respinşi la bacalaureat, conform cerinţelor guvernamentale de la Bucureşti.

În astfel de condiţii mulţi dintre elevi erau admişi la seminarul teologic fără diplomă de bacalaureat. Alţii, de origine germană, pentru a evita discriminarea plecau la studii în Timişoara.

Conducerea diecezei de Satu Mare a realizat necesitatea cunoaşterii limbii române şi a luat măsurile necesare. Maghiarii şi nemţii din Ardeal şi din Banat nu vorbeau româneşte, pentru că acest teritoriu nu a aparţinut niciodată de România. Deci însuşirea peste noapte a limbii române era imposibilă.

În 1921 profesorul Scheffler şi unul din colegii săi, dr. Czumbel Lajos au participat la Craiova la un curs intensiv de limba româna şi de limba franceză.

Cu un an mai târziu, în vara anului 1922, viitorul episcop călătoreşte timp de trei luni prin Bucovina şi Moldova, pentru a învăţa mai bine româneşte.

Vizitând oraşul Cernăuţi a fost deosebit de impresionat de comunităţile de polonezi care trăiau acolo şi de faptul că auzea vorbindu-se mai mult în limba germană şi jidovească.

El notează că bisericile de aici erau construite în stil bizantin, dar pretutindeni se simţea amprenta monarhiei.

La Iaşi şi Paşcani, el şi fratele lui Ferenc, tot preot, au fost întimpinaţi de episcopul Cisar.

În localitatea Gherăieşti s-a întâlnit pentru prima dată cu populaţia de ceangăi. Vorbind cu ei a observat că ei folosesc foarte multe cuvinte româneşti.

La Săbăoani constată că  populaţia de acolo are origine maghiară şi localnicii vorbesc bine ungureşte. Pe malul râului s-a întâlnit cu un învăţător, care pescuia şi vorbea perfect maghiara. De la el a aflat că limba maghiară a fost scoasă din învăţământ din ordinul regelui.

Într-o casă din zonă a fost servit cu sarmale numite de localnici găluşte şi-a observat cu uimire că morţii erau duşi la cimitir în sicrie descoperite.

În timpul acestei călătorii a exersat mult limba română, cu ajutorul căreia înţelegea din ce în ce mai bine limba vorbită de ceangăi. La sfârşitul călătoriei vorbea bine româneşte, fapt ce nu l-a ajutat deloc în faţa completului de judecată de mai târziu. De autorităţile comuniste era taxat ca şovin.

Cu ocazia călătoriei în America a încercat prin toate mijloacele să-i încurajeze pe emigranţii şvabi, pe care i-a întâlnit acolo. Aceştia au emigrat din comuna Moftin, pe timpul în care el era paroh acolo. Această vizită este dovada dragostei faţă de neamul său.

Azi ştim bine că mulţi şvabi care au emigrat în speranţa unei vieţi mai bune, s-au întors într-adevăr cu mulţi bani, au ajuns bogaţi, dar mai târziu comuniştii le-au sechestrat toate bunurile.

În anul 1930 Scheffler János a participat la al XXX-lea Congres Euharistic de la Cartagina ( Tunisia).

Doi ani mai târziu, pleacă în Irlanda unde participă la al XXXI-lea Congres Euharistic, la Dublin.

În anul 1926 face o vizită în Baden -Würtenberg, zona în care trăiau odinioară strămoşii şvabilor din jurul Careiului.

Timp de zece zile a cutreierat satele şi oraşele, crezând că şvabii din această zonă sunt la fel ca şi cei de acasă. Însă nu era aşa. Ei nu erau aşa de prietenoşi, primitori de oaspeţi  cum aştepta el, ci erau mai închişi şi mai puţin comunicativi. A observat că zona aceea este vitregă, pământul e mai puţin roditor, clima este mai aspră şi viaţa este mai grea. A înţeles acum de ce strămoşii lor nu au părăsit patria fără motive serioase.

Aceşti şvabi vorbeau între ei aceea limbă şvăbească pe care o vorbeau şi cei din jurul Careiului , dar cu străinii vorbeau limba literară. A observat că aceşti oameni sunt harnici, dar nu aşa evlavioşi ca cei de acasă. Obiceiurile, îmbrăcămintea, devoţiunile erau practice şi de ei la fel ca cei din satul său natal. Din scrierile sale putem constata că şi-a iubit naţia şi era îngrijorat de soarta lor.

În anul 1927 face o altă vizită în Germania, o vizitează pe vizionara Terezia Neumann din Konnersreut, vizită care l-a impresionat mult.

JURISTUL

După încheierea studiilor Scheffler János a continuat să studieze. Se specializează mai ales în domeniul său preferat: dreptul canonic. Era interesat în primul rând de probleme care vizau în mod direct viaţa preoţilor, precum: supunerea, câştigurile ilicite, comerţul. In scrierile sale dă sfaturi utile preoţilor amintindu-le că vocaţia lor specială le cere o atitudine care nu este întotdeauna conformă cu cea a laicilor.

Sfârşitul primului război mondial aduce după sine căderea monarhiei austro- ungare şi invazia comunistă condusă de Kún Béla. Profesorul de drept şi-a dat seama că Biserica va trebui să rezolve multe probleme judiciare, deoarece adevăraţii duşmani ai ei se ascundeau sub masca democraţiei.

Dieceza de Satu Mare s-a divizat în bucăţi, Ardealul a devenit pământ românesc, Biserica a pierdut multe din bunurile sale. Guvernul român tergiversa la nesfârşit încheierea Concordatului cu Vaticanul dorind chiar lichidarea diecezei de Oradea şi Satu Mare.

Pentru clarificarea problemelor Scheffler János a convocat Sinodul şi a prezentat auditoriului situaţia de moment a Bisericii, încercând să găsească soluţii pentru problemele existente.

Izbucnirea celui de-al doilea război mondial a adus o schimbare. Situaţia politică s-a schimbat , Ardealul de Nord  revine Ungariei, astfel şi dieceza de Satu Mare a recăpătat  drepturile şi bunurile sale teritoriale, fiind reintegrată. Dieceza a fost reintegrată, însă destinul profesorului Scheffler a luat o altă direcţie. Ministrul culturii al Ungariei, Homan Bálint, l-a rugat pe Scheffler să accepte catedra de drept  de la Universitatea din Cluj. După multe frământări şi cu acordul episcopului el a acceptat postul şi s-a mutat la Cluj. Pe lângă catedră el a mai făcut multe alte activităţi în pastoraţie, fiind şi spiritual la mănăstirea călugăriţelor.

La Cluj s-a simţit bine, dar inima lui a rămas acolo de unde a pornit: greu s-a despărţit de Satu Mare şi de Oradea. Greu s-a despărţit de seminar şi de teologi...

În legătură cu activitatea lui de profesor, îmi amintesc o întâmplare.

Eram student teolog in anul VI (la Alba Iulia) hirotonisit deja, când intr-o după masă de mai, rectorul nostru, dr. Nemechek József m-a rugat să-l însoţesc la episcopie pe inspectorul general al Departamentului Cultelor, Visan Lászlo, care ne controla examenele din partea statului. Acest Visan era un avocat de naţionalitate maghiară, de origine armeană. El făcea parte din comisia de control asupra Bisericii şi l-a vizitat de mai multe ori pe episcopul de atunci, Márton Áron, care avea domiciliu forţat. Acum cerea o audienţă de la Márton Áron.

În drum spre episcopie inspectorul m-a întrebat de unde sunt, i-am răspuns că sunt preot al diecezei de Satu Mare.

"Satu Mare... Satu Mare... a mormăit între dinţi. Fostul vostru episcop, Scheffler János, m-a căzut la examenul de drept canonic la Universitatea din Cluj.

Era un om masiv  şi deosebit de sever!"

Inspectorul Visan a apucat căderea comunismului şi a fost înmormântat cu asistenţa preotului romano-catolic, în zona Târnavei.

EPISCOPUL

După demisia lui Fiedler István episcop  de Satu Mare şi Oradea, Sfântul Scaun l-a desemnat, ca succesor pe scaunul episcopal, pe Napholcz Pál, călugăr iezuit.

Din cauza vremurilor tulburi de atunci nu s-a ajuns la sfinţirea acestuia ca episcop. Între timp au sosit alte trei propuneri: Meszlenyi Zoltán propus de cardinalul dr. Serédi Jusztinián, dr. Luttor Ferenc propus din partea lui Horthy Miklós guvernatorul Ungariei şi Pakocs Károly susţinut de Gróf Teleki Pál prim-ministru al guvernului maghiar.

Vaticanul gândea altfel. Secretarul de Stat al Vaticanului, L. Maglioni, îl susţinea pe  dr. Scheffler János care, până la urmă, este acceptat, în unanimitate de toate forurile implicate.

De fapt, toate discuţiile legate de alegerea noului episcop de Satu Mare  s-au purtat în secret. Însă opinia publică aştepta numirea în scaunul episcopal a lui Pakocs Károly, care în acest interval a condus dieceza în calitate de vicar general al episcopului Ardealului, Márton Áron. Dacă Pakocs devenea episcop, vicarul lui era Scheffler. Dar totul s-a întâmplat invers.

Scheffler János a luat la cunoştinţă de numirea sa, dar a cerut timp de gândire, motivându-şi ezitarea prin problemele de sănătate pe care le avea. Dar până la urmă a acceptat. Era încurajat şi de Pakocs care l-a asigurat de tot sprijinul său.

Soarta celor doi prieteni Scheffler şi Pakocs se aseamănă într-un fel. Amândoi au fost lichidaţi de comunişti.

Episcopul Scheffler a murit în închisoarea comunistă, în timp ce fostul vicar al său a fost torturat de oamenii Securităţii şi la urmă aruncat în curtea mănăstirii de călugăriţe din Popeşti-Leordeni. A murit din cauza rănilor. Pakocs era părintele spiritual al acelei mănăstiri.

Urmaşul lui, in această calitate era părintele Vamvulescu (era şi medic)  cu care cu ani în urmă m-am întâlnit chiar în mănăstire. Atât el, cât şi călugăriţele mănăstirii îl evocau ca pe un om sfânt, modest şi deosebit de cult. Alţii au alte păreri despre el. Persoana lui rămâne o enigmă.

Bulla Papală îl considera pe noul episcop Scheffler bun cunoscător al zonei sale natale, fiu credincios al poporului şvab şi conducător destoinic. De el era educată preoţimea diecezei în mare parte.

Potrivit obiceiului vremii, noul episcop a depus jurământul în faţa şefului statului, vitéz nagybányai Horthy Miklós. Depunerea jurământului a avut loc în data de 27 aprilie 1942, la Budapesta.

Noul episcop şi-a început activitatea la 5 mai 1942 şi a fost înscăunat la 17 mai. Data sfinţirii a fost fixată pe ziua de 17 mai.

La sfinţirea sa au participat 3 episcopi: cardinalul prim-principe  dr. Serédi Jusztinián, dr. Glattfelder Gyula episcop de Csanád şi dr. Madarász István episcop de Kassa (Kosice).

Evenimentul sfinţirii s-a petrecut în biserica episcopală din Satu Mare unde a fost prezent şi tatăl său care avea 81 de ani. Mama lui, Ilonka néni nu a ajuns această zi fericita, murind la 24 martie 1907. La  ceremonie  a fost prezent şi ministrul cultelor Homan Bálint.

Motoul episcopului a fost : „Ut omnes unum sint! - Ca toţi să fie una!"

Între anii 1942-1948 şi-a desfăşurat activitatea nestingherit. Nu şi-a imaginat că activitatea începută cu atât de mult entuziasm va fi aşa de scurtă şi cariera sa se va încheia în mod tragic.

Uneori reuşea să prevadă viitorul.

Spre exemplu atunci când a cerut preoţilor diecezei sale din Maramureş să înveţe limba româna pentru că altfel nu se vor putea descurca pe viitor in pastoraţie.

De asemenea le cerea preoţilor parohi să noteze evenimentele zilnice în Historia Domus a parohiei, pentru că spunea el: "astfel păstrăm prezentul pentru viitor."(Sipos Ferenc)

În cei şase ani de episcopat  s-a construit la Borşa o capelă şi locuinţa pentru preot, construcţii care ulterior au fost arse până la temelii, atunci când ruşii au intrat în Maramureş.

La Baia Mare a construit o biserică pentru călugării salezieni, la fel şi în Kisdengeleg (Dindeştiu Mic) şi probabil la Veresmart (Tisa).

În timpul episcopatului său au fost hirotoniţi 28 de preoţi.

Dar a intervenit războiul.

În 1944 palatul episcopiei din Satu Mare a fost bombardat. În subsol  erau ascunse mai multe persoane. Au murit 21 de oameni printre care 7 preoţi, 3 teologi şi 2 călugăriţe. Episcopul János şi vicarul său Pakocs Károly  nu se găseau în Satu Mare . Erau la Viile Satu Mare, la rezidenţa de vară episcopală. Cu o zi înainte şi ei au vrut să ajungă la Satu Mare, dar maşina  episcopiei s-a defectat. De data asta episcopul şi vicarul său au scăpat. Providenţa a vrut aşa.

După terminarea războiului, în ciuda perioadei foarte grele care a urmat, episcopul a început şi-a şi terminat reconstrucţia clădirilor afectate de război. Pentru reconstrucţie a obţinut nişte ajutoare financiare şi de la foştii săi enoriaşi, emigraţi în America.

PEDAGOGUL

Episcopul Scheffler János era o personalitate extraordinară, de aceea este greu să se scrie despre el în câteva cuvinte.

Din nefericire martiriul său a pus capăt prea devreme unei vieţi de geniu. Copacul falnic a fost doborât înainte ca fructele sale să fi dat în pârg. Cu toate acestea a lăsat în urmă o mare operă de scriitor, pedagog şi om.

Ca preot îşi împărtăşea cunoştinţele sale, spiritualitatea sa cu credincioşii.

Ca profesor şi episcop el a fructificat cunoştinţele sale cu preoţii săi.

Dieceza de Satu Mare a devenit cunoscută şi apreciată datorită preoţilor educaţi de Scheffler János, care considera că cea mai importantă preocupare a sa era educaţia tinerei generaţii de preoţi.

În cărţile sale de meditaţii spirituale, dedicate preoţilor, le dădea acestora sfaturi utile, clare şi ferme. Proceda cu ei precum Isus cu apostolii săi. Îi învăţa şi apoi îi trimitea în lume, să pună în aplicare cele învăţate, dar le recomanda întotdeauna multă înţelepciune şi vigilenţă. Ceea ce căuta în primul rând în sufletele teologilor săi era chemarea (vocaţia). Era convins că vocaţia o dă Dumnezeu, dar este foarte important şi modul în care cel chemat răspunde chemării, de aceea era mereu preocupat de încurajarea tinerilor teologi pe drumul perfecţiunii.

Nu puţini erau tinerii pe care i-a îndrumat spre preoţie. În acelaşi timp au existat şi câteva cazuri în care sfatul său a fost ca cel în cauză să renunţe la dorinţa de a deveni preot.

Episcopul Scheffler considera că preotul trebuie să fie o personalitate matură cu educaţie solidă şi să aibă cunoştinţe multilaterale. El accentuează că rezultatele muncii preotului depind în mare parte de ajutorul lui Dumnezeu, însă preotul poate deveni "lumina lumii" numai în posesia unui bagaj bogat de cunoştinţe în cele mai variate domenii.

În misiunea sa, preotul, trebuie să fie bun psiholog pentru a-i putea înţelege şi îndruma pe enoriaşii săi. Trebuie să fie un om cult pentru a-i învăţa pe alţii. Trebuie să vorbească foarte bine limba celor pe care îi păstoreşte.

Cunoştinţele teologice ale preotului mai presupune şi ample cunoştinţe filosofice pentru a putea argumenta şi susţine ştiinţific ideile expuse.

De asemenea preotul trebuie să aibă o cultură vastă în domeniul literar, al ştiinţelor naturii, retoricii, istoriei, pedagogiei, didacticii, chiar şi al muzicii.

Toate acestea fiindu-i necesare în răspândirea adevărurilor revelate.

Episcopul Scheffler le mai recomanda preoţilor ca în predicile lor să încerce să se menţină la nivelul intelectual al auditoriului. Altfel nu  va fi înţeles.

În acest sens le recomanda să citească  sfaturile pe care Sfântul Paul le dă în scrisorile sale discipolilor săi: Titus şi Timotei.

Episcopul susţinea continuu necesitatea pregătirii în timp util a predicilor evitând improvizaţiile de ultim moment, pentru ca astfel predica să slujească, în primul rând, opera lui Dumnezeu, precum şi mofturilor auditoriului.

Profilul moral, de asemenea, este foarte important în cazul celor care îl slujesc pe Dumnezeu, avertiza episcopul Scheffler. Cele spuse de preot  trebuie să producă un ecou în sufletele oamenilor.

Aceste calităţi putând fi dobândite numai printr-un dialog spiritual continuu cu Dumnezeu, prin meditaţii şi rugăciuni.

Preotul trebuie să ducă o luptă permanentă  împotriva păcatului în viaţa sa proprie. Altfel i se va spune: doctore, vindecă-te pe tine însuţi!"

În admoniţiile sale, episcopul mai sfătuieşte preoţii cum să se îmbrace, cum să se comporte, ca să nu scandalizeze  pe nimeni.

Episcopul a scris cele mai valoroase opere în perioada domiciliului forţat neavând surse de inspiraţie la îndemâna. Deducem deci că tot ceea ce a scris a fost inspirat de propria viaţa. În asta consta măreţia personalităţii sale. Cele scrise de el au şi valoare profetică, multe din ideile sale regăsindu-se în documentele Sinodului Vatican II. Scheffler János dorea, din tot sufletul, ca fiecare preot să devină un "Alter Christus."

Un SCHEFFLER  poate să fie maghiar

De multe ori mi se pune această întrebare: şvabii din jurul Sătmarului de ce  s-au maghiarizat ?  Unii mai întreabă: un Scheffler poate să fie  maghiar?

Ce răspuns poţi da ? Depinde din care parte vine.

Dacă nemţii pun această întrebare, putem întreba: poate să fie un Schumann (fost prim ministru francez) francez?

Dacă întrebarea vine din partea românilor, putem întreba: un Glaser, un Durkovici ( episcopi de Iaşi), pot să fie români?

Un Sarkozy (Sárközi) poate să fie francez?

Ştim foarte bine: poate!

Referitor la Scheffler János,  răspunsul necesită  o mică analiză istorice.

După al II-lea război mondial,  într-o perioadă scurtă, în România era mai bine să fii ungur decât neamţ.

Statul român trimitea în URSS la "malenkij robot" nemţi şi unguri de origine germană.

Până în anii 1950, tinerii de origine germană, în mare parte, lucrau la diferite şantiere, şi nu făceau armata în sensul adevărat al cuvântului.

Pe atunci era mai bine dacă erai ungur, din porunca lui Stalin exista Regiunea Autonomă Maghiară. După ce Germania a devenit o mare putere economică, datorită mărcii vest-germane, nemţii erau văzuţi altfel. Era deja târziu, pentru că aproape toţi  au plecat în Germania, lăsând totul, pe deasupra statul german a mai plătit bani grei pentru fiecare persoană germană. Deci întâi erau jefuiţi şi după aceea vânduţi.

Majoritatea şvabilor din zona Careiului sau din România (în proporţie de 70%) se considerau unguri. Chiar Episcopul Scheffler se considera de etnie maghiară. Avea origine germană, dar cultura sa era maghiară. El vorbea perfect ungureşte cu fratele lui Ferenc (preot), dar cu plăcerea vorbea şi nemţeşte.

În această privinţă asimilarea şvabilor din zona Careiului, în copilăria lui Scheffler era  deja consumată. Nu erau şcoli, universităţi pentru această zonă nici în era maghiară nici în era română.

După tratatul de la Viena, Ardealul de Nord, a fost cedat Ungariei. Nimeni nu ştia, că această schimbare a graniţelor va dura numai  patru ani. Nimeni nu credea că Hitler va pierde războiul.

În acest timp, episcopul Scheffler le recomanda preoţilor maghiari de origine şvăbească să-şi schimbă numele, în vederea unei mai bune afirmări sociale.

Episcopul Scheffler îşi iubea mult strămoşii. Acest fapt reiese din scrierile sale. A vizitat regiunea Baden -Würtenberg pentru că era interesat de soarta şi de modul de trai al poporului său. Cu ocazia acestei călătorii a constatat cu durere în suflet  că atât în ţara de origine cât şi în cea noua, acest popor a reuşit în viaţă numai prin multă trudă şi datorită imensei credinţe în Dumnezeu.

Ştim bine că şvabii au emigrat din patria lor de odinioară în speranţa că vor găsi o patrie nouă unde să se integreze şi să se realizeze economic şi social. Ei nu voiau nicidecum o noua Germanie. Acest proces de renunţare la identitate, la limbă strămoşească, nu era deloc simplu şi nici lipsit de probleme. În pofida asimilării, şvabii din jurul Careiului şi-au păstrat  multe obiceiuri moştenite de la strămoşii lor din Baden -Würtenberg.

TRIANONUL REVINE

După destrămarea Imperiului Austro-ungar marile puteri au trecut la împărţirea teritoriului Ungariei milenare şi a Germaniei învinse. Ungaria şi-a pierdut 70 la sută din teritoriul său. A pierdut şi Ardealul, unde ungurii şi saşii erau mai mulţi ca trei milioane. Zona Sătmarului şi a Careiului a fost colonizată. Conducătorii oraşelor au venit din vechiul regat, cu ei au apărut şi ortodocşii. Convieţuirea minorităţilor nu era fără probleme.

După un timp de pace, s-a declanşat  al doilea război mondial. România a început războiul, luptând alături de nemţi împotriva ruşilor, dar mai târziu a trecut de partea lor, astfel a ieşit învingătoare din război.

La sfârşitul războiului armatele sovietice au invadat teritoriile ocupate, urmate de oştirile române şi s-au declanşat atrocităţile împotriva populaţiilor băştinaşe. Mulţi unguri de religie romano-catolică din zona Satu Mare au fost duşi în lagăre de concentrare şi în închisori de unde mulţi dintre ei nu s-au mai întors niciodată. Toate acestea l-au marcat profund pe episcopul Scheffler care bănuia deja că şi el va avea aceeaşi soartă.

La începutul anului 1945 s-a declanşat valul de deportări pentru reconstruirea Uniunii Sovietice. Stalin avea nevoie de braţe de muncă pentru refacerea ţării distruse de război.

Guvernul român a trimis în aceste lagăre mii de oameni, bărbaţi şi femei, chiar şi fete de origine germană, unguri cu nume germane, deşi mulţi dintre aceştia nici nu mai vorbeau limba strămoşilor.

Protestul înaintat de episcop conducerii trupelor sovietice nu a avut nici un ecou. I s-a permis doar să viziteze acele lagăre încercând să îmbărbăteze pe cei de acolo, în majoritate părinţi cu mai mulţi copii sau preoţi faţă de care nu se adusese nici o acuzaţie.

Preoţii au fost eliberaţi în cele din urmă, la insistenţele episcopului.

Dar acuzaţii grave i-au fost aduse şi de către biserica greco-catolică. Episcopul Scheffler a fost acuzat de şovinism.

Nici la Bucureşti nu era privit cu ochi prea buni.

Ministrul Chivu Stoica considera inexistentă Episcopia de Satu Mare şi de Oradea şi-a cerut înlăturarea episcopului János. Nunţiatura a considerat că în astfel de situaţie ar fi util ca episcopul Scheffler să părăsească România şi să ocupe scaunul episcopal de la Győr. Episcopul Scheffler însă nu a vrut să-şi părăsească turma. Astfel cu hotărârea sa eroică şi-a pecetluit soarta.

Cu Károly Pakocs

ÎN MÎINILE COMUNIŞTILOR

Generaţiile tinere de azi nu ştiu prea multe despre comunism, despre acel regim de teroare, inuman, care potrivit unor documente ale Academiei franceze, a făcut mai mult de 100.000.000 de victime.

Ceea ce ei au aflat de la părinţii şi bunicii lor este doar faptul că pe atunci toată lumea avea un loc de muncă stabil şi primea apartamente de la stat. Toată lumea a muncit cu mari pierderi, ceea ce era secretul partidului comunist la putere. Astfel comunismul s-a prăbuşi economic şi nu politic.

Astăzi prea puţini îşi mai amintesc frigul îndurat în apartamente, lipsa de alimente din magazine sau cozile kilometrice din faţa staţiilor de benzină, sau de existenţa groaznicelor lagăre din Bărăgan sau de la Canalul Dunării, şi de peste tot din ţară.

Cei care nu erau de acord cu sistemul comunist şi ocupaţia sovietică, erau deportaţi, lichidaţi. Puţini au supravieţuit.

Duşmanul numărul unu al comunismului era Biserica catolică. Mănăstirile erau desfiinţate, şcolile naţionalizate, călugării, călugăriţele exilate, închise, lichidate... Toţi episcopii catolici erau arestaţi, închişi şi aproape toţi au murit în puşcărie.

În anul 1948 comunismul a triumfat prin forţă, a lichidat partidele şi a comasat Biserica greco-catolică cu cea ortodoxă. Urma apoi, conform planului lor diabolic, desprinderea Bisericii romano-catolice de Roma.

Pentru atingerea acestui scop, cum am mai pomenit, au întemniţat pe toţi episcopii romano-catolici şi foarte mulţi preoţi. Atunci a început şi persecutarea episcopului Scheffler.

Ca prim pas i-a  suspendat postul, apoi a fost desfiinţată dieceza şi episcopia .

Episcopul Scheffler a depus plângere la statul român, specificând faptul că episcopul romano-catolic primeşte ordine numai de la Sfântul Părinte de la Roma. Atunci i  s-au alăturat  mulţi preoţi, fapt ce a declanşat un nou val de reprimări şi arestări.

Episcopul Bogdánffy Szilárd (la a cărui beatificare am asistat cu sufletele pline de bucurie sfântă anul trecut la Oradea) care fusese hirotonit în secret, a fost arestat în tren în timp ce călătorea de la Satu Mare spre Oradea.

A fost arestat mai târziu şi vicarul episcopului, Pakocs Károly.

Episcopul Scheffler simţea că-l aşteaptă aceeaşi soartă. Securitatea voia ca el să renunţe la supunerea faţa de Roma, ceea ce refuzase categoric. Refuzul său a atras mânia autorităţilor. Ministrul Cultelor, Stanciu Stoian, a dispus trimiterea sa la mănăstirea din Baia de Criş, cu domiciliu forţat, unde a trăit în  izolare totală, ţinând totuşi, în secret, legătura cu dieceza sa. Se ruga mult, medita şi scria.

În timpul exilării sale, episcopul János a fost vizitat şi de nişte  demnitari ai Bisericii care încercau să-l convingă să accepte decizia ministerului şi să preia dieceza de Alba Iulia.

Neacceptând această propunere, episcopul Scheffler a fost arestat şi mai târziu trimis la închisoare.

LA  ÎNCHISOARE

La 10 martie 1952 episcopul Scheffler János este ridicat din domiciliul forţat şi este transportat în secret la închisoarea Ministerului de Interne din Bucureşti pe strada Uranus, unde au început nesfârşite interogatorii şi ameninţări pentru a-l face să accepte propunerea satului comunist.

Regimul totalitar a folosit împotriva lui metodele binecunoscute şi practicate  de bolşevici. Era acuzat de spionaj împotriva statului român, de spălarea banilor, de  nerespectarea constituţiei...

În acest interval mai multe personalităţi de rang înalt ale statului comunist l-au vizitat încercând să-l atragă de partea comunismului. Printre aceştia era şi marele comunist Fazekas János, ministrul lui Gh. Gheorghiu Dej. Între timp a mai fost dus şi în alte închisori, probabil pentru înfăţişare cu alţi deţinuţi.

După şase luni de calvar, la 12 septembrie 1952 a fost mutat la închisoarea de la Jilava. Deţinuţii de acolo l-au avertizat că : „aici este fundul iadului".

Ce însemna închisoarea de la Jilava pentru deţinuţi, aflăm de la cei care au supravieţuit infernului: foamete, frig, înghesuială, teroare, tratament inuman, schingiuire, bătăi zilnice şi până la moarte.

Ceea ce se putea suporta cel mai greu de către deţinuţi erau raziile zilnice. Erau dezbrăcaţi la pielea goală şi ţinuţi pe cimentul umed din curte, desculţi, pe pământul îngheţat, sub cerul liber...

Nici după moarte nu erau trataţi cu respect. După ce-şi dădeau sufletul, trupurile neînsufleţite erau aruncate in gropi comune. Au fost şi cazuri în care deţinuţii au fost îngropaţi de vii pentru că după părerea lui Stalin: "un duşman de clasă nu merită nici măcar un glonţ, ar fi un lux prea mare."(Solzenitzin).

Potrivit relatărilor martorilor oculari, episcopul Scheffler a îndurat cu demnitate umilinţele zilnice din închisoare. Ca preot îi încuraja pe cei din jur şi prin comportamentul său le dădea exemplu de demnitate colegilor de celulă.

Tratamentul inuman la care a fost supus i-a măcinat sănătatea sufletească şi trupească.

La 5 decembrie 1952, după baia obligatorie, ce era mai degrabă tortura obligatorie, i s-a făcut rău. În timpul nopţii s-a rugat mult. Îşi simţea sfârşitul aproape, dar şi-a păstrat calmul.

Nu a fost chemat medicul. În  timpul nopţii şi-a depus sufletul măreţ în mâinile Creatorului său. Potrivit documentelor medicale a murit rapid în urma unui infarct miocardic. Colegii de celulă au raportat abia dimineaţă decesul. L-au îmbrăcat în haine de deţinut şi i-au pus în mână rozariul confecţionat de el din bucăţi de pâine. Colegul de celula Vormittag Imre, preot din dieceza de Timişoara a recitat Requiemul şi şi-au luat rămas bun de la colegul lor de suferinţă.

Dimineaţa trupul neînsufleţit a fost transportat în cimitirul ortodox din Jilava. Episcopul care în testamentul său a specificat că doreşte o înmormântare foarte modestă, nu s-a gândit că va fi umilit şi după moarte.

Trupul neînsufleţit a fost aruncat într-o groapă comună peste alte cadavre. Fiind foarte frig în ziua aceea, nimeni nu s-a ostenit să sape o groapă.

Preotul cimitirului, parohul ortodox Tatolici Teodor ştia că decedatul era episcop, de aceea a însemnat locul  mormântului episcopului.  Mai târziu  acest paroh curajos şi cinstit a fost de ajutor în găsirea rămăşiţelor pământeşti ale episcopului martir. Providenţa divină veghează!

Astfel şi-a încheiat viaţa pe acest pământ un  slujitor fidel al Domnului. Şi-a păstrat demnitatea şi credinţa în Dumnezeul său până la ultima suflare, acceptând în numele lui Isus moartea sigură.

Astfel a procedat regimul comunist ca să se scape de cei care gândeau altfel decât ei. Orice regim totalitar se teme de adevăr. Aflaţi pe culmile puterii, comuniştii nu bănuiau că tocmai aceasta frică de adevăr le va aduce sfârşitul.

Cazul episcopului Scheffler János nu a ajuns să fie judecat. A murit pe neaşteptate. Episcopia de Satu Mare a obţinut dosarul care conţinea documentaţia referitoare la acest caz şi momentan documentele se află în stadiul de a fi studiate.

Din dosarul Scheffler

DIN NOU ACASĂ

Moartea episcopului Scheffler János şi a multor episcopi şi preoţi a zguduit opinia publică, pe preoţi şi pe laici în toată ţara. România era izolată de occident. Chiar şi Vaticanul face publică destul de târziu moartea episcopului János. Lumea tăcea, suspina şi plângea.

Dar ce se putea face la acea dată? Nimic! Totul se învăluia într-o tăcere adâncă. Era prea periculos să vorbeşti. Şi atunci, şi mai târziu.

După ani de zile, cei care au supravieţuit în închisori şi în lagărele de concentrare au fost eliberaţi. Comuniştii, ca dovadă a mărinimiei lor i-au iertat pe toţi.

Dar cu o avertizare !

Totul trebuie uitat cu desăvârşire !

Nici un cuvânt despre anii aceia grei petrecuţi în infern.

Nici un cuvânt despre ceea ce li s-a întâmplat acolo!

Dacă nu vor tăcea s-ar putea întâmpla şi mai rău.

Dacă vor vorbi chiar în somn, vor ajunge din nou acolo de unde au ieşit.

În anul 1953 a murit măcelarul lumii: I.V. Stalin. Urmaşul lui, Hrusciov şi-a dezvăluit crimele sale, dar comunismul ataca în alte direcţii cu alte metode. A murit şi dictatorul român,  fostul ceferist Gheorghiu Dej, lăsând după el sute de mii de oameni  lichidaţi. După el a venit un fost cizmar, tânăr şi ambiţios, N. Ceaşescu.

Pentru a se impune în faţa poporului, Ceauşescu şi-a început cariera politică prin înlăturarea ministrului de interne, Constantin Drăghici, fost acolit al lui Gheorghiu Dej, a lichidat lagărul de la Canalul Dunării şi a dispus amnistierea deţinuţilor politici.

Aparent teroarea politica s-a încheiat în România. Oamenii spălaţi la creier şi îndoctrinaţi de partidul marxist, au început să spere şi să creadă în Partidul Comunist, care se simţea din ce în ce mai puternic.

Au trecut zece ani de la moartea episcopului martir şi Czumbel Lajos guvernatorul diecezei de Satu Mare în calitate de ordinarius substitutus, face o încercare de a recupera rămăşiţele pământeşti ale episcopului Scheffler János.

Guvernatorul diecezei fost anunţat de Pakocs Károly, fostul vicar  al episcopului, care trăia într-o mănăstire din Bucureşti, că exhumarea trupurilor neînsufleţite ale deţinuţilor politici este posibilă fără nici o aprobare specială. Din dispoziţia Ordinarului părintele Galambos Ferenc, capelan al catedralei din Satu Mare, s-a deplasat la Jilava, pentru exhumarea şi transportarea acasă a rămăşiţelor episcopului martir. Părintele Galambos a avut acest curaj.

Preotul cimitirului ortodox din Jilava cunoştea cu exactitate locul în care a fost înmormântat, alături de multe alte cadavre, şi episcopul. Cu ajutorul preotului Tatolici Teodor s-a trecut la deshumare şi la identificare. Rămăşiţele pământeşti ale episcopului au fost identificate de părintele Pakocs Károly, şi după ce au fost binecuvântate de parohul Tatolici au fost aşezate într-o valiză şi aduse la Satu Mare. Totul s-a desfăşurat în linişte şi în secret.

În prezenţa câtorva preoţi osemintele au fost aşezate în cripta bisericii episcopale din Satu Mare, alături de cavoul episcopului Hám János.

Pământul sfânt pe care s-a născut l-a primit în sânul său iubitor.

Scheffler János s-a născut, aşa cum am arătat în preambul, pe pământ sfânt , a murit ca martir şi îşi doarme somnul de veci în acest pământ  zbuciumat dar şi binecuvântat de Dumnezeu.

Tăcerea continuă să se aştearnă asupra mormântului şi vieţii episcopului martir. Abia după evenimentele din decembrie 1989, episcopul Reizer Pál a iniţiat procedura de beatificare a episcopului martir.

După 20 de ani de aşteptare, de rugi stăruitoare adresate cerului de către preoţime şi enoriaşii din dieceza de Satu Mare, şi nu numai, Vaticanul a dat curs Postulatului de beatificare.

Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea a parafat documentul la 1 iulie 2010.

Ceremonia beatificării va avea loc  în catedrala episcopală din Satu Mare, la 3 iulie 2011.

Va fi un eveniment nemaipomenit. Dieceza de Satu Mare, oraşul Satu Mare nu a mai trăit până acum un astfel de moment.

HABEMUS MARTYRUM

(Încheiere)

Dieceza de Satu Mare are primul său martir fericit. Din păcate acest cadou al cerului ne găseşte destul de nepregătiţi. În ultimii douăzeci de ani nu s-a vorbit destul despre el. Acum începem să recuperăm omisiunile.

Beatificarea episcopului János constituie pentru noi nu numai prilej de bucurie şi sărbătoare ci este şi o încurajare, pedagogie şi mai ales avertizare.

Soarta şi destinul martirilor, suferinţele îndurate ne dovedesc că persecuţia împotriva creştinismului nu aparţine de loc trecutului. E problema prezentului.

Soarta martirilor ne arată că răutatea umană nu are limită, forţele întunericului stăpânesc lumea, virtuţile sunt batjocorite, păcatul este înălţat până-n cer. Însă trebuie să ne încurajeze faptul că providenţa divină este de partea binelui şi răul întotdeauna pierde.

În regimul comunist nu numai suferinţele îndurate erau de nesuportat, ci şi teama. Teama există şi astăzi, şi în subconştientul nostru ne cuprinde pe noi toţi. Forţa întunericului acestei lumi face ravagii şi mai departe  peste tot. Comunismul nu aparţine trecutului  şi este în stare ca oricând, asemenea pasării Pfönix, să renască din propria cenuşă. Vremea apocaliptică va dura până la sfârşitul veacurilor.

Ut omnes unum sint !

Această scurtă propoziţie din testamentul lui Isus era motto-ul vieţii episcopului martir, Scheffler János.  El a dorit să fim una în credinţă, în speranţă şi în iubire. Să fim solidari cu Biserica mereu persecutată. El a murit pentru Cristos şi pentru Biserică, adică şi pentru noi.

Să nu-l cunoaştem, ar fi o impietate.

Să nu ne adresăm lui în rugăciunile noastre, ar fi o mare pierdere.

Să-l uităm ar fi o nedreptate.

Se va scrie cu siguranţă mult despre personalitatea episcopului martir, despre sfinţenia vieţii lui, despre măreţia profilului său uman.

Sperăm că el va deveni şi sfântul Bisericii universale.

Dar în primul rând el este deja al nostru.

Îi mulţumim lui Dumnezeu!