„Iar unul dintre răufăcătorii răstigniţi, Îl hulea zicând: Nu eşti Tu Cristosul? Mântuieşte-Te pe Tine Însuţi şi pe noi. Şi celălalt, răspunzând, îl certa, zicând: Nu te temi tu de Dumnezeu, că eşti în aceeaşi osândă? Şi noi pe drept, căci noi primim cele cuvenite după faptele noastre; Acesta însă n-a făcut nici un rău. Şi zise lui Isus: Adu-ţi aminte de mine, Doamne, când vei ajunge în împărăţia Ta. Şi Isus i-a zis: Adevărat îţi spun ţie, astăzi vei fi cu Mine în rai" (Luca 23, 39-43). Pasajul de mai sus stă la baza tuturor proceselor de beatificare şi canonizare ale Bisericii. Răspunsul dat de Isus tâlharului, „astăzi vei fi cu mine în rai", este considerat prima canonizare, adică pentru prima prima dată (şi cel mai clar) se afirmă despre o persoană că s-a mântuit. Din acel moment, Biserica a canonizat mii de persoane, pe care astăzi îi cinstim ca sfinţi. Primele şi cele mai vechi mărturii istorice scrise despre canonizări şi cultul sfinţilor în Biserică, le găsim în Actele Martirice scrise în secolele 2-4 (care sunt de mai multe feluri: 1. copii de pe procesele verbale de judecată, obţinute de creştini cu greutate de la tribunalele romane (de ex: Martiriul Sfintelor Perpetua şi Felicitas, martirizate în 7 martie 203; Martiriul Sfinţilor scilitani, executaţi la Scili în Africa în data de 17 iulie a anului 180, etc.); 2. mărturia unor martori oculari, adică creştini aflaţi în tribunal sau la locul de execuţie al martirilor (de ex: Martiriul Sfântului Policarp din 23 februarie 155, Scrisoarea Bisericilor din Lugdun (Lyon) despre cei 48 de creştini martirizaţi în luna august a anului 177); toate aceste mărturii, de altfel foarte multe la număr, sunt de o valoare inestimabilă, atât din punct de vedere istoric cât şi din punct de vedere religios).

Actul martirilor din Lyon care datează din anul 177, spune că "ei (creştinii) dădeau cu bucurie numele de martir lui Cristos, credinciosului şi adevăratului mărturisitor, Cel dintâi născut din morţi şi începătorul vieţii în Dumnezeu." Şi amintind de martirii care şi-au dat sufletul prin chinuri, ziceau: "Aceia sunt martiri, pe care Cristos i-a învrednicit să-i ia la Sine prin mărturisire, pecetluind cu moartea martiriul lor. Ei au devenit în cea mai mare măsură următorii şi imitatorii lui Cristos." Iar în Martiriul Sfântului Policarp, citim următoarele: „Ne închinăm lui Cristos, pentru că el este Fiul lui Dumnezeu, iar pe martiri îi cinstim după vrednicie ca pe ucenicii şi imitatorii Domnului, pentru neîntrecuta lor iubire faţă de Împăratul şi Învăţătorul lor. Fie ca şi noi să devenim părtaşi şi împreună ucenici cu ei". Despre cultul martirilor citim următoarele: „Noi am dobândit, mai în urmă, osemintele lui, mai cinstite decât pietrele preţioase şi mai scumpe decât aurul şi le-am aşezat la un loc cuviincios. Dea Domnul să ne adunăm şi noi acolo, după outinţă, cu bucurie şi veselie, ca să sărbătorim ziua martiriului lui ca zi a naşterii, atât pentru amintirea celor ce au săvârşit lupta cât şi pentru deprinderea şi pregătirea celor ce vor lupta în urmă" - Martiriul Sfântului Policarp, anul 155. Mai târziu Tertulian aminteşte că „Facem pomeniri pentru cei morţi în ziua anuală a naşterii lor (spirituale): „Oblationes pro defunctis, pro natalitiis annua die facimus". Părţi din relicvele sfinţilor martiri erau depuse încă din sec. 2 pe masa de altar a bisericilor pe care se săvârşea jertfa euharistică, ele făcând legătura între jertfa lui Cristos murit pe cruce, jertfa martirilor şi jertfa nesângeroasă a Sfintei Euharistii (lucru care se face şi astăzi). Apoi, pe locul rămăşiţelor pământeşti ale martirilor s-au ridicat lăcaşuri de cult (bazilici, foarte numeroase şi astăzi în Roma), iar numele lor a început să se dea ca nume de botez.

După încetarea prigoanei, când numărul martirilor a scăzut considerabil, Biserica a canonizat creştinii care erau eminenţi în virtute şi sfinţenie. Primul astfel de sfânt, care nu a murit ca martir, a fost episcopul de Tour, Sfântul Martin (+ 11 noiembrie 397), care îndată a fost venerat în toată Europa. Deci, prin martiri şi sfinţi Biserica, din cele mai vechi timpuri, îl cinsteşte pe Cristos, care prin sfinţi biruieşte puterea Satanei, şi lucrează neîncetat între noi, oamenii.

În vechime, mulţi sfinţi au fost canonizaţi (ridicaţi la cinstea altarelor) prin proclamarea sau strigarea poporului (strigare care s-a auzit şi în ziua înmormântării Papei Ioan Paul al II-lea: Santo subito cerea poporul prezent la funeralii). Cu timpul au apărut îndoieli cu privire la cultul adus anumitor aşa zis sfinţi şi pentru a nu se cădea în extreme, Biserica şi-a rezervat dreptul de a investiga şi a recunoaşte oficial sfinţenia, începând cu Papa Alexandru al III-lea, norma fiind confirmată de Papa Grigore al IX-lea în 1234. În zilele noastre, ţinându-se cont de tradiţia Bisericii de 2000 de ani, există un proces sever şi lung de cercetare a persoanei în cauză, până ca aceasta să fie canonizată (declarată sfântă). Oricum, cel mai scurt proces de canonizare a fost cel al Sfântului Anton de Padova: numai 11 luni (iulie 1231-mai1232).

Foarte pe scurt, procesul de canonizare actual este următorul: „În cazul în care presupusul sfânt a murit de moarte naturală procesul este început de persoanele care au trăit în preajmă şi, ca atare, l-au cunoscut: parohia, congregaţia religioasă, comunitatea în care a locuit, etc. Aceştia, numiţi "Actori", desemnează o persoană adecvată care să facă cererea înaintea episcopului diecezan pentru a deschide ancheta diecezană pentru o posibilă canonizare. Cel care prezintă cererea este numit "Postulator al Cauzei" şi, dacă "Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor" (organismul Sfântului Scaun care se ocupă cu procesele de canonizare) îl confirmă, devine persoana de referinţă pentru această cauză. Ancheta nu poate începe mai devreme de 5 ani de la moarte (pentru a evita orice entuziasm de moment).

Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor valutează cererea episcopului şi răspunde cu un Nulla osta (nimic de obiectat), autorizând astfel procedura; din acest moment viitorul sfânt este numit "Slujitor al lui Dumnezeu". De acum se începe faza dublă: la nivel diecezan şi cea la nivel de Congregaţie care se consemnează într-un document ce se numeşte Positio super virtutibus (Poziţia asupra virtuţiilor).
Se începe munca de culegere a mărturiilor de la toate persoanele disponibile consemnând în documente dacă este reală faima Slujitorului lui Dumnezeu, analizând toată viaţa şi scrierile sale; este important de semnalat că ceea ce contează în acest dosar nu sunt realizările personale, nici studiile proprii, nici nivelul ierarhic, nici poziţia socială, nici funcţiile îndeplinite, nici darurile dumnezeieşti primite, nici măcar minunile făcute (deşi toate acestea sunt analizate, excepţie făcând cele 2 minuni necesare pentru beatificare şi canonizare), ci numai sfinţenia vieţii şi virtuţile practicate până la eroism.

Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor desemnează o persoană care se numeşte "Relator al Cauzei" care verifică dacă culegerea materialelor a fost făcută în mod corect şi care va organiza materialul strâns. Positio super virtutibus este un dosar în care se specifică demonstraţia raţională a virtuţiilor eroice, numit Informatio folosind mărturiile şi documentele strânse în ancheta diecezană, numită Summarium.

Se organizează o comisie de 9 teologi, numită "Congresul Teologilor"; dacă aceştia dau o părere favorabilă dosarul ajunge în comisia cardinalilor şi episcopilor a Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor; dacă şi aceasta este favorabilă se declară în mod solemn eroicitatea virtuţiilor Slujitorului lui Dumnezeu, citindu-se şi semnându-se un decret - Decretum super virtutibus - în faţa Sfântului Părinte; de acum înainte Slujitorul lui Dumnezeu este numit "Venerabil". Acest decret închide prima fază a Cauzei.

Faza următoare este cea a declarării Venerabilului titlul de "Fericit" (beatificare - prima persoană beatificată în Satu Mare va fi episcopul martir Scheffler Janos, aşteptând totdată poziţia Vaticanului în cazul episcopului Ham Janos, a cărui proces de beatificare este în rol); aceasta se face după ce prin intercesiunea Venerabilului s-a înfăptuit o minune; cineva cere un ajutor într-o necesitate şi venerabilul "răspunde" venind în ajutor cu o intervenţie neexplicabilă şi extraordinară. Acesta este semnul neîndoielnic că se află în Paradis şi că poate şi vrea să-i ajute pe cei de pe pamânt. Aici se analizează cu o mare prudenţă, făcându-se o anchetă diecezană amănunţită, al cărei rezultat se trimite Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor. Minunea poate fi de mai multe feluri, însă cea mai comună este o vindecare de o boală gravă care trebuie să fie instantanee, fără posibile explicaţii medicale, definitivă şi totală. Această anchetă - o nouă Positio - asupra minunii trebuie făcută de o comisie de 5 medici; dacă aceştia declară că nu cunosc nici o explicaţie raţională şi ştiinţifică asupra evenimentului, aceasta poate fi considerată ca o posibilă minune. După aceasta o comisie de 7 teologi examinează la rândul lor presupusa minune, urmând a avea verdictul definitiv în faţa comisiei episcopilor şi cardinalilor a Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor.

Dacă minunea este recunoscută, Venerabilul este declarat "Fericit" într-o liturghie publică solemnă de beatificare; se stabileşte cu această ocazie o dată în calendarul liturgic diecezan sau al congregaţiei religioase de care aparţinea, în care se va face memoria sa.

Dacă vine recunoscută şi a doua minune, după acelaşi procedeu folosit la beatificare, fericitul este declarat "sfânt" într-o liturghie publică solemnă de canonizare şi cultul său este extins peste tot unde există o comunitate de credincioşi; se stabileşte, de asemenea, şi o dată în calendarul liturgic general în care se va face memoria acestui nou sfânt (poate coincide sau nu cu cea de la beatificare).

Datele importante ale procesului sunt deci:1. începutul procesului diecezan; 2. acceptarea validităţii Cauzei din partea Congregaţiei pentru Cauzele Sfinţilor; 3. depunerea examinării Positio super vita et virtutibus la Congregaţia pentru Cauzele Sfinţilor; 4. lectura Decretum super virtutibus; 5. beatificarea (declararea Venerabilului ca "Fericit"); 6.canonizarea (declararea Fericitului ca "Sfânt")" - Despre procesul de beatificare şi canonizare.

Ca şi încheiere, citez din comunicatul episcopului de Satu Mare, legat de beatificarea primului creştin din Satu Mare, PS Dr. Scheffler Janos: „Este o mare bucurie pentru noi, suntem toţi foarte mândri că putem cinsti printre cei fericiţi pe acel cineva care provine dintre noi. Îl simt că este de-al lor, nu doar credincioşii din Cămin, unde s-a născut şi a crescut, ci şi orădenii, unde a predat la liceu şi a condus dieceza ca administrator apostolic; cei din Cluj, unde a fost profesor universitar; chiar şi credincioşii din fostele teritorii ale diecezei noastre care astăzi se găsesc în diecezele Debrecen-Nyíregyháza din Ungaria, Munkacevo din Ucraina, Kosice din Slovacia; şi, desigur, credincioşii diecezei de Satu Mare, al căror episcop a fost cândva. Dar bucuria noastră este împărtăşită de toţi credincioşii catolici ai ţării noastre, de catolicii maghiari şi germani care trăiesc peste hotare, precum şi de întreaga Sfânta Maică Biserică. Bucuraţi-vă, fraţilor şi surorilor, alături de noi, şi ajutaţi-ne să ne pregătim aşa cum trebuie pentru acest eveniment extraordinar! Vă invit pe toţi cu mult drag să ne implicăm activ în programele pastorale şi să ne rugăm, să culegem cât mai multe foloase spirituale, iar harul lui Dumnezeu să ne înnoiască pe noi şi multiubita noastră dieceză."

Pr Ioan Roman